Experimentul Liviu Dragnea. Pas cu pas

info-sud-est-dragnea-iohannis

foto: www.presidency.ro

Situația deloc fericită în care se află România astăzi se reflectă, în spațiul public, prin raportarea excesivă pe care fiecare o face la nume, la personaje. Instituțiile au trecut în plan secund. Totul este „pe persoană fizică“ și asta demonstrează slăbiciunea structurală a Statului.

PSD se pare că există astăzi doar prin persoana lui Liviu Dragnea. Orice subiect referitor la Parlamentul României se construiește în jurul persoanei lui Liviu Dragnea, bineînțeles, noul șef al Camerei Deputaților. La Guvern, tot Dragnea? Sigur că da, din moment ce el este „creatorul, garantul și controlorul“.

Toate acestea pe fondul în care despre partidele politice din opoziție nu se mai aude nimic. Mai că am uitat și care sunt acestea. PNL încearcă să se adune după eșecul din alegerile parlamentare. PMP este o formulă care nu se mai regăsește de cinci ori în revista săptămânală a presei politice. De USR nu mai vorbim. Însă aici, la Opoziție, este și mai grav. Au dispărut și numele sonore. Nicușor Dan? Absent. Traian Băsescu? Doar adiacent filmulețelor lui Ghiță. Raluca Turcan? Doamna trebuie prezentată atunci când cineva îi folosește numele. Da, e noua șefă a PNL.

Poate singura situație normală o regăsim la Cotroceni, acolo unde Klaus Iohannis se exprimă, în ultima vreme, cu toată „greutatea funcției“ pe care o deține, aceea de președinte al Statului.

Raportarea aceasta la persoane anunță existența unei disfuncționalități în mecanismul de stat. Când există o persoană care eclipsează, prin aparițiile sale publice, tot spectrul politic din România, și pe care mass-media au dificultăți în a o prezenta – șef de partid, premier de facto, șef al Camerei Deputaților – atunci este clar că în mâinile unui singur om s-a strâns prea multă putere pentru exercițiul democratic și îndeajuns de multă pentru a stabili premisele nașterii unui lider autoritar, cu toate „calitățile“ sale.

Da, este ciudat să spunem că România a intrat în epoca Liviu Dragnea, și nu în epoca PSD.

Și asta pentru că Partidul Social Democrat, care a câștigat alegerile parlamentare cu un scor de 45%, i-a transferat toată această putere unui singur om prin mandatarea lui, în alb, de a numi viitorul premier. Structurile specifice de decizie din cadrul PSD se restrâng astăzi la o singură persoană.

Ce a făcut Dragnea văzându-se cu buzunarele doldora de putere? Și-a creat propriul proiect. Nu un proiect de țară, nu un proiect de partid, ci un proiect de lider.

În primul rând a încercat să își securizeze puterea și a fost foarte atent în a-și asigura poziția în partid. Pentru el aceasta a fost prima grijă. Cum să găsească un premier care să nu îl trădeze și să îi fie credincios în proiectul său. Ba chiar a fost extrem de virulent, ajungând la limita penibilului în momentul în care a spus-o franc pe toate canalele posibile că nu își dorește să se creeze alți poli de putere în PSD în afară de persoana sa.

Și-a construit un guvern servil lui, cu multe figuri fără personalitate sau ambiții politice, ori cu probleme penale sau șantajabile, pentru a le putea controla și pentru a fi sigur că poate conduce Palatul Victoria din sediul de pe Kiseleff.

A fost extrem de transparent chiar și atunci când a croit mecanisme de control ale partidului, pe care el îl conduce, asupra Guvernului, pe care tot el afirmă că îl conduce astăzi și asupra căruia să poată interveni dacă membrii Executivului se vor abate de la direcțiile impuse de el.

Și-a pus cel mai apropiat om, pe Sevil Shhaideh, în fruntea celui mai bogat minister. A creat o structură mamut, prin alipirea fondurilor europene la dezvoltarea regională și la administrația publică, care să îi folosească drept vistierie în politicile sale populiste, care îi asigură capitalul electoral în continuare.

A preluat președinția camerei inferioare a Legislativului.

Toate aceste lucruri s-au întâmplat într-o singură lună.

Este de ajuns acest scurt scenariu pentru a crede că se naște un dictator?

Bineînțeles.

Există toate ingredientele necesare.

Liviu Dragnea este un experiment interesant la nivelul politicii românești. Liderul social democrat începe să își croiască un profil asemănător cu cel al prim-ministrului ungar Viktor Orban.

El joacă rolul, pentru prima dată în România, a șefului celui mai mare partid politic care nu este, de jure, și șeful Guvernului. Asemănător lui Jaroslaw Kaczynski, șeful partidului aflat la guvernare în Polonia, dar care nu ocupă nici o funcție publică.

Și în această cheie merită analizat tot comportamentul lui Liviu Dragnea de acum încolo, frustrările acestuia și tendințele sale de a deveni liderul suprem. Pentru că nu a putut să pună mâna pe jucăria favorită, acum își dorește și mai mult.

Partidul politic îl conduce cu mână de fier. Nu s-a zărit până acum nicio voce potrivnică liderului suprem, într-un partid cu 300.000 de membri.

În Parlament are pârtie liberă, deținând majoritatea parlamentară și beneficiind de o opoziție anchilozată și fărâmițată, așa că va avea la dispoziție, cel puţin pe termen scurt şi mediu, controlul asupra tuturor actelor legislative care vor fi votate în Parlament, în special acelea ce țin de Justiție.

Conduce Guvernul din culise și, cel puțin la nivel declarativ, Sorin Grindeanu recunoaște că joacă doar rolul de cap de berbec al lui Liviu Dragnea.

Se pare că singura redută care stă în picioare este Cotroceniul. Iată și un posibil răspuns la întrebarea care se naște inevitabil: ce își mai dorește Liviu Dragnea?

Să fie președinte?

Contextul internațional turbulent, care nu se va regla în scurt timp, îi lasă portițe lui Dragnea să își sedimenteze puterea chiar și pe acțiuni nu tocmai democratice.

Așa că planul de lider al lui Liviu Dragnea, într-un scenariu pesimist, va fi dus la capăt abia în anul 2019, atunci când Dragnea speră că va deveni președinte al României și va cădea și ultima redută. Atunci va începe disidența. Până atunci mai este loc de opoziție. Este chiar nevoie disperată.

Opoziție atât în interiorul partidului, cât mai ales în afara lui.

PSD trebuie să creeze și aripa critică, care să mențină echilibrul în cadrul partidului și care să îi frângă lui Liviu Dragnea tendințele de șef autoritar. Nu este un exercițiu cunoscut de PSD, însă cu siguranță există și o astfel de variantă.

De cealaltă parte, opoziția din România trebuie să găsească foarte rapid un lider în jurul căruia să se ralieze și să demareze o opoziție constructivă, bazată pe proiecte, pe viziuni și care să dea semnalul că echilibrul politic nu va fi întrerupt de derapaje dictatoriale. Din păcate, în momentul de faţă, nici Raluca Turcan, nici Nicuşor Dan nu se califică pentru un astfel de statut.

Trebuie să învățăm să introducem din nou instituțiile ca atare în discuțiile publice. Să le oferim putere și să nu mai creăm personaje infailibile. Aceasta este provocarea și pentru Putere, și pentru Opoziție, şi pentru Stat și este soluția pentru a evita, în viitor, alunecările spre potenţiale totalitarisme.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *