Dragoste mare de 14 iulie. Escapada pariziană a lui Donald Trump la Emmanuel Macron

Foto: ABC News

„Le Jules Verne” este un restaurant de o stea Michelin, situat la nivelul secund al Turnului Eiffel, unde bucătarul şef Alain Ducasse face minuni. Un meniu de şase feluri costă 230 de euro şi el conţine homari albaştri, cu roşii la cuptor şi măsline negre, caviar sau cartofi din insula Noirmoutier. Desigur, se încheie cu îngheţată de alune şi, pentru fiecare preferinţă, există un vin vechi franţuzesc. Aşa a comandat Emmanuel Macron pentru invitatul lui, Donald Trump, în seara zilei de 13 iulie. „O cină între prieteni”, cum a asigurat gazda întreaga mass media internaţionale. Şi nimeni nu le-a uitat acasă pe Brigitte şi Melania.

Este pentru prima dată după 1989 când un preşedinte american participă la ceremoniile militare şi populare dedicate aniversării Zilei Naţionale a Franţei, în 14 iulie. Ultima dată, François Mitterand l-a avut oaspete pe George Bush senior care, la fel ca Donald Trump astăzi, abia îşi începuse mandatul. Emmanuel Macron a reuşit o nouă lovitură de imagine în politica externă după ce, la sfârşitul lunii mai, la Versailles, l-a primit pe preşedintele Rusiei, Vladimir Putin. Se poate anticipa un efort al locatarului de la Palatul Elysée de a recupera terenul pierdut de către Franţa în faţa Germaniei în ceea ce priveşte conducerea politică a Uniunii Europene. Şi este un moment tocmai bun: cancelarul Angela Merkel este în campanie electorală pentru alegerile parlamentare din toamnă, Emmanuel Macron se destinde după rezultatele tonice ale scrutinelor prezidenţiale şi legislative iar relaţiile Parisului cu actorii principali europeni şi americani par mai bune decât ale Berlinului. După ieşirea preşedintelui Charles de Gaulle din politică (1969) şi cu un şir de preşedinţi mai degrabă modeşti în gestionarea afacerilor globale ale continentului şi lumii, Franţa îşi propune să revină în calitate de for decizional serios.

Adică, după jumătate de secol.

Bernard Guetta, editorialist la Radio France Inter, este destul de serios când afirmă că iniţiativa preşedintelui Emmanuel Macron de a fi alături de omologul său american la parada de pe Avenue Champs-Elysée „este o lovitură de poker care poate aduce mult, la fel cum poate şi costa mult”. Până acum, Donald Trump nu a vizitat oficial nicio altă ţară din Europa, cu excepţia Poloniei, iar la Casa Albă, în vizite bilaterale, au venit mai degrabă prietenii şi membrii familiei proiectului de securitate american: prim ministrul Theresa May şi preşedinţii României şi Ucrainei (şefii guvernelor german şi italian au sosit la Washington cu misiuni instituţionale). Francezii nu mai sunt de multă vreme obişnuiţi cu prezenţe importante la parada de Ziua lor Naţională, când aniversează căderea simbolică a închisorii Bastilia, în 1789. În 2008, spre exemplu, preşedintele Nicolas Sarkozy i-a avut ca invitaţi pe extrem de contestaţii lideri ai Tunisiei (Zine El-Abidine Ben Ali), Egiptului (Hosni Mubarak) şi Siriei (Bachar al-Assad) pentru ca, anul trecut, François Hollande să stea alături doar de preşedintele Mexicului.

Emmanuel Macron a ales să găsească un pretext formidabil, şi anume aniversarea unui secol de la intrarea S.U.A. în Primul Război Mondial (1917) pentru a-l convinge să participe la această sărbătoare, reuşind în felul acesta o extraordinară lovitură politică şi mediatică. Mai ales că noul preşedinte francez a ales să iasă în presă cât se poate de rar, aşa cum proceda cândva François Mitterand în cea mai îndelungată conducere din istoria Republicii a V-a (1981- 1995). Tot inspirat de predecesorul său socialist, Macron gândeşte un mandat prezidenţial într-o bună tradiţie monarhică, unde nu va pierde niciodată controlul deciziei. Îi place ceea ce, într-un amplu editorial din 13 iulie, cotidianul provincial „Le Courier picard” numea „politica spectacol”. Sau cum scria, în acelaşi mod, un alt titlu regional, „La Provence”: „Simboluri, pompă şi solemnitate”. A ales, de pildă, să îl invite pe preşedintele Vladimir Putin în palatul regal de la Versailles, pentru a aniversa acolo, la curtea Regelui Soare, cele trei secole de la vizita ţarului Petru cel Mare şi de la stabilirea de relaţii diplomatice bilaterale. Donald Trump a primit ceremonia oficială de sosire în curtea unei clădiri istorice simbol, Hôtel National des Invalides, construită de regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715) pentru cei căzuţi în luptă şi care, din 1840, adăposteşte mormântul lui Napoleon Bonaparte. Cei doi preşedinţi s-au recules în faţa primului împărat al Franţei iar Emmanuel Macron a răspuns, cu răbdare, întrebărilor lui Donald Trump despre campania din Rusia, din 1812.

Intrarea în forţă a Franţei în jocurile geopolitice din sferele cele mai rarefiate ale puterii este un proiect ambiţios. Din 1968, de când a ales să se retragă din structurile militare ale NATO, şi după ce a pierdut pariul cu francofonia în faţa globalizării agresive dominate de S.U.A., Parisul a devenit o prezenţă destul de modestă în lume, în comparaţie cu vechile puteri (S.U.A. şi Rusia) sau cu cele emergente (R.P. Chineză). În Europa, de mai bine de un sfert de secol, Franţa s-a transformat într-un secund al protagonistului continental, Germania. Prin urmare, o reluare a poveştii de iubire cu America nu ar face decât să reîntinerească muşchii geopolitici ai Parisului şi să recalibreze puterea franceză pe culoare destul de avantajoase în competiţia pentru supremaţie. În special acolo unde Washingtonul nu are, practic, concurenţă: Europa Centrală şi de Sud-Est, Asia de Est şi ţări importante din lumea arabă, de pildă. Cu o Germanie profund ataşată tehnocraţiei de la Bruxelles şi cu o Mare Britanie în plin proces de divorţ instituţional de continent, Franţa are o şansă de a deveni partenerul privilegiat al S.U.A. în Occident.

Întâlnirea de la Paris nu a fost doar o agendă a simbolurilor. Teme precum acţiuni împotriva terorismului, evoluţiile din Siria, Irak şi Libia, relaţiile cu Rusia, reformarea financiară a NATO au reprezentat capitole dintre cele mai importante în discuţia dintre cei doi foşti outsideri ai lumii politice. Pentru S.U.A. cele mai importante subiecte europene sunt, aşa cum a devoalat consilierul economic al lui Donald Trump, Gary Cohn, securitatea şi problemele apărării comune, inclusiv a recondiţionării mecanismelor de funcţionare ale NATO. Franţa, la rândul ei, a adăugat pe lista priorităţilor şi două dintre temele cele mai importante pentru mandatul preşedintelui Macron: comerţul internaţional şi relaţiile cu Orientul Mijlociu şi Apropiat. Şeful statului francez este un adept al liberului schimb şi al multilateralismului în comerţul internaţional, susţinând apărarea fără echivoc a marilor tratate şi acorduri semnate între partenerii de peste oceane. Donald Trump tocmai cu o critică virulentă la adresa globalizării – pe care a acuzat-o că se află la rădăcina distrugerii clasei mijlocii americane – a câştigat recentele alegeri prezidenţiale şi nu a făcut un secret din a promova protecţionismul şi bilateralismul în relaţiile economice. Cei doi s-au înţeles, însă, că este potrivită ideea unui comerţ liber şi că trebuie împiedicat dumpingul social, care afectează pieţele forţei de muncă (doar că, probabil, dacă Trump avea în vedere China, cel mai probabil, Macron cu siguranţă se referea la Europa de Est comunitară).

În ceea ce priveşte acţiunea şi interesele Franţei şi S.U.A. în Orientul Mijlociu şi Africa, pentru prima dată după multe decenii se vorbeşte aceeaşi limbă geopolitică. Spre exemplu, despre Irak: în 2003, Franţa a condamnat vehement intervenţia armată împotriva regimului lui Sadam Hussein. Acum, s-a convenit asupra necesităţii instaurării unei securităţi care să promoveze dezvoltarea liberă a acestei ţări. În ceea ce priveşte Siria, cei doi interlocutori au stabilit că este nevoie de pace şi că acest proces nu ar trebui împiedicat de problema viitorului politic al preşedintelui Bashar al-Assad. La fel, pentru Libia cuprinsă de război civil după eliminarea lui Muammar al-Gaddafi, în 2011, Parisul şi Washingtonul au convenit că sunt necesare „iniţiative politice puternice”. Emmanuel Macron a legitimat ceea ce, de ani buni, nici un alt preşedinte francez nu a avut curajul să facă: interesul Parisului pentru această regiune este unul major, mai ales că, de mai bine de un deceniu, Franţa este al doilea contributor, după S.U.A., al coaliţiei antijihadiste din Siria şi Irak. În problema Iranului, la fel ca şi în cazul mult mediatizatului Acord climatic de la Paris, cei doi preşedinţi nu vorbesc în aceeaşi termeni. Recent, la Riad, în capitala celui mai solid aliat din lumea arabă, Arabia Saudită, preşedintele S.U.A. a atacat fără menajamente implicarea Teheranului în politicile Orientului Mijlociu şi a vorbit, explicit, despre susţinerea şi finanţarea terorismului de către această ţară. Dimpotrivă, Emmanuel Macron a salutat realegerea preşedintelui iranian Hassan Rohani pentru al doilea mandat de şef al statului şi şi-a exprimat, tot atunci, speranţa unei relaţii bilaterale paşnice. Sunt voci franceze care spun deschis, însă, că aprecierile lui Macron faţă de Republica Islamică vin şi ca urmare a unui fabulos contract în domeniul petrolier, de aproape 5 miliarde de dolari, semnat de firma franceză Total cu autorităţile de la Teheran.

„Aveţi un superpreşedinte”, şi-a început Donald Trump conferinţa de presă către jurnaliştii francezi. „Prezenţa preşedintelui Donald Trump la Ziua Naţională a Franţei este ceva normal şi cred că este un lucru important pentru istoria ţării noastre”, i-a răspuns Emmanuel Macron. „Franţa şi S.U.A. sunt acum unite cum nu au fost niciodată” iar „legăturile dintre statele noastre sunt indestructibile”, a plusat, imediat, preşedintele american. Nu este foarte clar cât ar mai fi durat aceste limpezi declaraţii de dragoste între două state cu o căsnicie veche de peste două secole şi cu destule divorţuri zgomotoase la activ dacă nu s-ar fi apropiat nepermis ora celebrului dineu între prieteni.

Dincolo de simbolurile foarte puternice, de mare putere revenită în forţă în arenă după ce a fost multă vreme ignorată, Emmanuel Macron a avut o temă precisă pentru Franţa. Este mai mult decât evidentă dorinţa acestuia de a apărea, la nivel mondial, drept principalul interlocutor al lui Donald Trump, partenerul său privilegiat din Europa, acela care poate să îi spună franc de câte ori greşeşte sau e nevoie de o decizie complicată. La începutul mandatului, Donald Trump a crezut că Marea Britanie, prin Theresa May, va fi acest personaj. Apoi, au intrat în scenă doi dintre actorii cei mai redutabili din tabăra privilegiaţilor Americii: România şi Polonia. Doar că, între atâţia protagonişti, Franţa are şi avantajele sale, acelea care ţin, pur şi simplu, de stil. Stilul imperial, care prinde enorm la preşedinţi.

Cât va dura noua poveste de dragoste franco-americană? Câtă vreme, parafrazând un titlu celebru, este nimic nou pe frontul de Est.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *