Donald Trump a bătut palma în prima afacere a Americii: Orientul Mijlociu

Regele Salman al Arabiei Saudite, Donald Trump – președintele SUA și Benjamin Netanyahu – premierul Israelului

Prima vizită oficială a preşedintelui Donald Trump a început în Orientul Mijlociu, în cele mai vechi state aliate ale Washingtonului: Arabia Saudită şi Israel. Nu a fost vorba doar despre diplomaţie ci, în primul rând, despre contracte de sute de miliarde de dolari, despre revenirea S.U.A. în regiune şi, mai ales, despre revitalizarea a două relaţii speciale şi istorice aproape abandonate de Barack Obama.

La Riad, antreprenorul de la Casa Albă a punctat cea mai importantă afacere de până acum în noua lui calitate oficială. La o conferinţă de presă comună a ministrului saudit de Externe, Adel al-Jubeir, şi a secretarului de Stat, Rex Tillerson, a fost anunţată suma de 380 de miliarde de dolari câştigată de S.U.A. în contracte privind exportul de armament, tehnică de luptă şi muniţii, transportul şi rafinarea petrolului şi colaborarea în domeniul transporturilor aeriene. Agenţia naţională saudită de presă, S.P.A., nota la 22 mai că suma tranzacţionată este parte a noului parteneriat strategic dintre cele două state, o înţelegere care are drept obiective fundamentale dezvoltarea paşnică a Orientului Mijlociu, prin impulsul dat schimburilor comerciale şi diplomatice.

Nu doar contractele au fost tranzacţionate la Riad de către Donald Trump şi Regele Salman al Arabiei Saudite. Mult mai important decât suma anunţată, politica externă americană a făcut o cotitură istorică, revenind la o alianţă veche de mai bine de opt decenii. Preşedintele democrat Barack Obama, în cele două mandate succesive, a acuzat în repetate rânduri Arabia Saudită de derapaje majore privind drepturile omului, statul de drept şi încurajarea terorismului mondial. În plus, democraţii au încurajat reluarea raporturilor americanilor cu Iranul şi utilizarea regimului islamist şiit de la Teheran drept o contrapondere la influenţa Arabiei Saudite în cele mai fierbinţi zone de conflict din Orientul Mijlociu: Irak, Siria, Liban, Yemen.

Obama a fost acela care, în detrimentul protestelor vehemente ale saudiţilor şi Israelului, a semnat acordul care scotea Iranul din izolarea internaţională impusă de programul nuclear al Republicii Islamice. Cel puţin până acum, existau indicii că Washingtonul va investi încredere şi parteneriat strategic în relaţia cu Teheranul în detrimentul celei cu arhaica monarhie saudită. Vizita lui Donald Trump a reprezentat, din acest punct de vedere, o revizuire totală a agendei S.U.A. în Orientul Mijlociu şi abandonarea întregului proiect al lui Barack Obama.

Din Arabia Saudită, mai precis de la reuniunea la nivel înalt a şefilor de stat din Consiliul de Cooperare al Golfului, au venit cele mai acerbe critici la adresa Iranului şi a politicilor sale regionale din ultima vreme. Dacă Regele Salman s-a mărginit cu o caracterizare obişnuită, asociind Iranul cu „vârful de lance al terorismului mondial”, două dintre publicaţiile naţionale, „Al Riyadh” şi „Al Yaum”, scriau, în aceeaşi cheie (este vorba, totuşi, despre o ţară care nu cunoaşte libertăţi cetăţeneşti de vreun fel) că vizita preşedintelui american a reprezentat „un moment de cotitură” în relaţiile bilaterale, care a sporit la maxim „rolul regional” al Arabiei Saudite. Spre satisfacţia întregii asistenţe sunnite de la vârful monarhiilor cu petrol şi ale altor state majoritar musulmane, Donald Trump a insistat în a ataca Iranul şi politicile Teheranului de sprijinire a grupărilor politice şi militare din Yemen, Irak, Siria, Liban şi din alte state din Orientul Mijlociu. „Iranul finanţează înarmarea şi pregăteşte terorişti, răufăcători şi alte grupuri extremiste ce răspândesc distrugere şi haos”, sunt afirmaţiile preşedintelui american, cuvinte care au electrizat asistenţa. Desigur, regimul de la Teheran are în bună măsură accese de grandomanie regională şi, nu de puţine ori, îşi arogă rolul de conducător în nesfârşitele conflicte ale regiunii. Cu toate acestea, banii şi cetăţenii saudiţi sunt mai tot timpul prezenţi în atentatele teroriste din Occident, de nu ar fi de amintit decât istoricul coşmar din 11 septembrie 2001 de la World Trade Center, din New York.

Dacă la Riad presa a reţinut cifra fabuloasă a contractelor americane, în Israel imaginea lui Donald Trump la Zidul Plângerii (locul cel mai sfânt al iudaismului), cu o kippa neagră pe cap (culoarea adoptată de cei mai fervenţi credincioşi), a fost aceea care a marcat reluarea unei relaţii cu totul speciale între cele două state. La mijlocul lunii februarie, în timpul vizitei prim-ministrului Benjamin Netanyahu la Casa Albă, Trump făcuse gesturi fără precedent în istoria diplomaţiei regionale americane, menţionând soluţia unui singur stat în eterna dispută dintre Israel şi palestinieni. Acum, sosirea la Ierusalim a fost percepută drept o confirmare a unei reveniri la cordialitate, încredere şi sprijin. Preşedintele Barack Obama a fost nu de puţine ori ţinta criticilor clasei politice israeliene şi a factorilor decidenţi în stat pentru slaba implicare, instituţională şi personală, şi pentru motivarea evidentă a cauzei palestiniene în detrimentul argumentelor Israelului. Nu au lipsit acuzaţiile de lipsă de simpatie faţă de cel mai vechi şi important aliat al Americii în regiune şi chiar de antisemitism. Totul a culminat cu votarea, în cadrul Consiliului de Securitate al O.N.U., în ultimele zile ale mandatului Obama, a unei rezoluţii care pune în discuţie autoritatea Israelului asupra Ierusalimului. Pentru prima dată după decenii bune, ambasadorul american de la acea vreme, Samantha Powers, nu s-a opus prin veto, lucru care a declanşat o vie emoţie în opinia publică şi în mediile politice de la Ierusalim.

De data aceasta, vizita lui Donald Trump a avut mai degrabă o patină simbolică decât una încărcată cu rezultate concrete. Celui mai important cotidian israelian, „Haaretz”, din 24 mai, Donald Trump îi răspundea că „se face o alegere falsă de către cei mai mulţi între Israel şi arabi, statele musulmane în general. Este un lucru complet eronat. Oamenii normali vor doar să trăiască în pace”. „Israel Hayom”, cotidian apropiat de Partidul Likud al prim- ministrului Netayahu, titra o altă declaraţie a preşedintelui Trump: „Sunt mereu alături de Israel!”. Aşa este. Până la urmă, vizita oficială americană este un sprijin necondiţionat pentru guvernul lui Benjamin Netanyahu şi pentru dreapta politică israeliană.

Nu au fost lucruri noi în discuţiile dintre Donald Trump, omologul său, Reuven Rivlin, prim-ministrul Benjamin Netanyahu şi nici în discursul din Knesset (Parlamentul Statului Israel) ţinut de locatarul Casei Albe. Ideea unui singur stat în rezolvarea disputei palestinienilor cu Statul Israel nu a fost abandonată iar criticile şi atacurile la adresa Iranului au provocat satisfacţie şi uşurare. „Dacă vor face un compromis – a declarat Trump în scurta sa intervenţie din Knesset – Israel şi palestinienii pot ajunge la o înţelegere”. „Nu vreau – a răspuns Netanyahu – să anexez două milioane de palestinieni dar nici nu vreau ca centrul Israelului să trăiască sub ameninţarea unui stat terorist”. Totodată, ca şi la Riad, cei doi vechi şi buni aliaţi regăsiţi au stabilit că ameninţarea cea mai gravă din Orientul Mijlociu are un singur nume: Iran. „S.U.A. şi Israel – a declarat ferm Donald Trump sub privirile aprobatoare ale lui Benjamin Netanyahu – pot să declare pe o singură voce că nu trebuie să permită vreodată Iranului să deţină arme nucleare – absolut niciodată – iar iranienii, la rândul lor, trebuie să înceteze finanţarea atacurilor mortale, antrenarea şi echiparea teroriştilor şi a miliţiilor religioase”. Cum discursurile de la Riad şi Ierusalim în ceea ce priveşte relaţia S.U.A. cu Orientul Mijlociu sunt identice, ne putem aştepta la o altă schimbare fundamentală a geopoliticii regionale: o apropiere între Israel şi Arabia Saudită şi, de ce nu, şi alte monarhii sunnite, opuse ideilor hegemonice şiite, finanţate de Iran.

Ceea ce mass-media nu a relatat copios poate fi bănuit drept concluzii majore ale vizitei simbolice a lui Donald Trump în Israel. În primul rând, şi cel mai important, discursul din Knesset şi declaraţiile publice par a fi o aprobare a proiectului de lege fundamentală, iniţiat de deputatul Partidului Likud, Avi Dichter, şi votat la 10 mai într-o primă lectură. Potrivit acestui text, Statul Israel va fi definit constituţional drept „vatra naţională a poporului evreu” (astăzi, aproape 20% dintre locuitori sunt ne-evrei), Ierusalimul va fi definit drept „capitală naţională”, limba ebraică va deveni singura limbă oficială a statului, în vreme ce araba va căpăta statut de „limbă specială”. O astfel de reglementare juridică va închide cercul dezbaterilor publice israeliene în legătură cu fundamentele statului evreu şi cu statutul Ierusalimului.

În acelaşi timp, se mai pot reţine cel puţin alte trei urmări imediate ale celor 27 de ore ale prezenţei lui Donald Trump în „Ţara Sfântă”. Mai întâi, Administraţia de la Washington nu va face niciun demers privind îngheţarea colonizărilor evreieşti în Ierusalimul de Est şi Cisiordania, lăsând istoriei rezoluţiile O.N.U. sprijinite de fostul preşedinte Barack Obama. Apoi, S.U.A. par a nu se angaja în vreun fel în negocierile Israelului cu palestinienii, Benjamin Netanyahu căpătând toată libertatea în a decide agenda dialogului, inclusiv în acceptarea soluţiei unui singur stat. Totuşi, ceea ce s-a promis în campania electorală americană, chiar în Trump Tower, şi anume mutarea imediată a sediului ambasadei americane de la Tel Aviv la Ierusalim, nu mai pare un obiectiv stringent. Reţinerea lui Donald Trump pare a fi mai degrabă legată de dorinţa unei rezolvări rapide, antreprenoriale, a unei dispute care durează de şapte decenii în ceea ce priveşte dosarul israelo-palestinian şi unde, acum, Benjamin Netanyahu are toată libertatea şi tot sprijinul Washingtonului.

Orientul Mijlociu al lui Donald Trump este nou faţă de ceea ce a construit, opt ani, Barack Obama, şi totuşi conservator: afaceri dintre cele mai bănoase cu Arabia Saudită, sprijin pentru monarhiile din Golful Persic, o relaţie dintre cele mai solide şi de încredere posibile cu Israel, revenirea la vechea şi coroziva relaţie cu Iranul islamist. Practic, Trump a readus America acolo de unde aceasta plecase cu câţiva ani în urmă. Doar, poate, unele cuvinte ale discursurilor au sunat diferit faţă de ceea ce au utilizat predecesorii săi. Cel mai sigur, singură Melania Trump a fost cu totul nouă în acest peisaj cunoscut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *