De ce a jucat Carles Puigdemont la barbut Catalonia?

Carles Puigdemont, sărutându-și soția, pe Marcela Topor, în Parlamentul Cataloniei (foto: www.elperiodico.com)

Momentul în care funcţionarii trimişi de la Barcelona au înlocuit portretele lui Carles Puigdemont cu cele ale Regelui Spaniei Felipe al VI-lea, în birourile oficiale ale Cataloniei, reprezintă finalul celei mai penibile şi fierbinţi acţiuni pentru independenţă a provinciei înfrânte de spanioli la 11 septembrie 1714.

Idolul politic al Cataloniei, Karl Marx, autorul „Manifestului Partidului Comunist” (1848), avea o vorbă: istoria se repetă. Prima dată, ca o dramă. A doua oară, ca o farsă.

Pentru Catalonia acum este a treia oară şi, respectând logica lui Marx, se poate vorbi despre grotesc.

Prima dată, la 11 septembrie 1714, mica armată catalană s-a predat de bunăvoie armatelor spaniole care asediau Barcelona.

Această armată nu prea avea ce apăra pentru că nici atunci, nici acum, provincia nu a fost instituţionalizată ca stat, ea fiind permanent parte a Regatului Spaniei. A doua independenţă a Cataloniei a durat fix zece ore, de pe la orele siestei de după amiază şi până în zorii celei de-a doua zile. A proclamat-o Lluis Companys, din balconul Generalitat din Barcelona, de unde se adresa mulţimii, până de curând, şi Carles Puigdemont. La 6 octombrie 1934, când Companys şi grupul lui de comunişti radicali au vrut să se desprindă de Spania republicană, marxistă şi ea atunci, separatiştii catalani nu s-au asigurat nici de sprijinul celorlalte forţe de stânga, din Madrid şi Barcelona, nici de ajutorul URSS şi, personal, al lui Stalin. Prin urmare, a doua zi, la micul dejun, preşedintele Republicii Catalane, Lluis Companys, şi mica sa echipă de miniştri au fost goniţi din palatul ocupat, au fugit în Franţa şi au lăsat cheile independenţei pentru zile mai bune. Francisco Franco, care nu a uitat afrontul catalan, l-a preluat pe Companys de la mareşalul Philippe Petain, liderul Franţei aliate cu Hitler, şi l-a executat pe teritoriul spaniol. De atunci, Lluis Companys este un erou al Catalaniei.

Românii au avut şi ei o astfel de experienţă, la începuturile domniei lui Carol I, când un tânăr ofiţer din Ploieşti, amorezat de cine nu trebuie, Candiano Popescu, s-a supărat, a ocupat alături de prieteni garnizoana oraşului şi primăria, şi a proclamat Republica de la Ploieşti. Istoria a decis că această experienţă republicană a românilor a durat fix opt ore şi că, după aceea, Candiano, însurat între timp, a devenit aghiotant regal zelos. Cronicarul acestei Republici de la Ploieşti este, însă, I.L. Caragiale iar Candiano Popescu nu a fost niciodată celebrat ca erou naţional.

A treia încercare de independenţă a Cataloniei aparţine unui cuplu de jurnalişti, foarte în vogă în provincia nord-est spaniolă: Carles Puigdemont, primul director al Agenţiei Catalane de Ştiri şi soţia sa, artista vasluiancă Marcela Topor, moderatoare de emisiuni casnice TV şi apelată drept „Regina Independenţei”. De data aceasta, cu tot cu prezentările în presă şi cu milioane de oameni în stradă, opera bufă a durat ceva mai mult de o lună. Carles Puigdemont a fugit la Bruxelles, alături de guvernul proaspetei Republici, iar justiţia spaniolă a început să evalueze daunele constituţionale.

Ce nu au înţeles Carles Puigdemont, Marcela Topor şi coaliţia separatistă de extrema stângă care a condus Catalonia spre a treia independenţă?

Mai întâi de toate, formaţiunile care au susţinut independenţa Cataloniei în Parlamentul de la Barcelona nu au dispus de o majoritate confortabilă, deţinând între 70 şi 72 de mandate dintr-un total de 135. Independenţa provinciei a fost proclamată la 27 octombrie cu 70 de voturi pentru, în condiţiile în care la referendumul declarat anticonstituţional de instituţiile judiciare spaniole au participat doar 43% dintre cetăţenii cu drept de vot. Desigur, rezultatele din urne au arătat că 90,18% dintre cetăţeni au votat pentru independenţă şi, apoi, sute de mii de oameni şi-au manifestat susţinerea pe străzile Barcelonei. Dar nimeni nu a arătat procedura de alcătuire a listelor de votare şi nici nu au existat, în centrele de vot, observatori independenţi.

Chiar şi primarul Barcelonei, socialista Ada Colau, a recunoscut că votul a fost viciat de lipsa listelor electorale şi de incapacitatea instituţională de a verifica buletinele de vot. Rezultatul obţinut în Catalonia este asemănător cu scorurile obţinute în Turkmenistan şi R.P.D. Coreeană, ceea ce pentru o societate europeană, obişnuită cu polemica de idei, este dubios.

Ca exemplu de gestionare ridicolă a situaţiei: legislaţia catalană accepta numirea unui director al postului public regional de televiziune cu 90 de voturi, coaliţia de separatişti nereuşind să adune o asemenea reprezentare. Independenţa, însă, a putut fi proclamată cu sprijinul a 70 dintre aleşi.

În al doilea rând, Carles Puigdemont a dovedit că drumul dinspre redacţia unei agenţii de presă, care trece profesional şi printr-o primărie modestă, fie ea şi din Girona, cu o echipă de fotbal din La Liga care îşi permite câteodată să învingă pe Real Madrid, spre politica mare şi spre configurarea unui profil de lider naţional, este unul lung şi inaccesibil. Puigdemont şi miniştrii săi nu au făcut nimic din ceea ce înseamnă pregătirea politică internă şi externă a declarării independenţei, mizând, cel mai probabil, doar pe impactul numărului de citiri din presă şi al like-urilor pe Facebook. Chiar şi publicaţiile separatiste catalane serioase din Barcelona, precum „La Vanguardia”, scriau acest lucru: „Naţionalismul catalan are nevoie de a deveni unul realist şi moderat” (editorial de Fernando Onega) sau „Prima obligaţie a unei politici responsabile este abandonarea improvizaţiei” (Francesc Marc Alvaro). Guvernul catalan al lui Carles Puigdemont a ignorat nu doar avertismentele tăioase ale prim- ministrului spaniol Mariano Rajoy, un conservator inflexibil, dar a evitat să asculte şi să se conformeze tuturor semnalelor şi deciziilor transmise de justiţia spaniolă. Inclusiv de instanţa supremă, Tribunalul Constituţional, care a declarat ilegal referendumul pentru independenţă din 1 octombrie. Fapt fără precedent în ultimele patru decenii, Regele Felipe al VI-lea a cerut puciştilor să revină la regulile constituţionale, apel luat în derâdere şi criticat de miniştrii marxişti din Barcelona, şi chiar de Carles Puigdemont. Prin urmare, activarea articolului 155 din Constituţia Spaniei, care elimină autonomia provinciei şi dizolvă toate instituţiile sale, a fost perfect argumentată de guvernul de la Madrid. Stabilirea datei alegerilor regionale catalane, la 21 decembrie, a fost făcută fără consultarea provinciei şi, cel mai sigur, se vor desfăşura fără participarea vreunui lider care a proclamat independenţa.

Carles Puigdemont şi guvernul de la Barcelona au fost inculpaţi de procurorul general al Spaniei pentru „rebeliune” şi riscă 30 de ani de închisoare. Cât au gestionat independenţa, pe parcursul lunilor septembrie şi octombrie, nu a fost niciun moment din care să rezulte categoric că există o republică a Cataloniei. Nici nu se putea, atâta vreme cât le lipsea majoritatea categorică din Parlament iar toate sondajele de opinie le arătau că reprezintă o minoritate în societate (abia 41- 42%). La 10 octombrie, în şedinţa Parlamentului catalan, nimeni nu a priceput ce a declarat Carles Puigdemont: Catalonia se doreşte un stat independent sub formă de republică dar îşi suspendă declaraţia de independenţă. Mariano Rajoy, prim- ministrul Spaniei, a dat câteva termene oficiale pentru ca declaraţia să fie mai explicită. Carles Puigdemont a tăcut, însă. Abia la 27 octombrie, cu o majoritate la limită, Parlamentul de la Barcelona a votat independenţa. Guvernul de la Madrid a acţionat imediat: Catalonia şi-a pierdut autonomia, şeful poliţiei catalane, Josep Lluis Trapero, a fost destituit, instituţiile au fost trecute sub controlul direct al Madridului iar Carles Puigdemont, după ce şi-a postat o fotografie pe Facebook în biroul ministerial, a fugit din Catalonia pe care tocmai ce o declarase stat independent. A luat o maşină până la Marsilia şi, de aici, cu trenul până la Bruxelles.

Toată piesa de teatru pusă în scenă de Carles Puigdemont şi guvernul său de extremă stânga a costat Spania în jur de 27 de miliarde de euro, după estimările făcute de Banco de Espana şi publicate de „El Pais”. Catalonia a pierdut doi coloşi bancari, peste 2000 de firme ce s-au localizat în alte regiuni şi mai mult de un sfert dintre turiştii obişnuiţi. Nu este limpede dacă această fugă de capital va continua şi nici cât va valora, în cele din urmă. Una dintre cele mai mari minciuni electorale şi de presă, aceea că, singură, Catalonia este privată de banii pe care îi produce (fiind obligată, prin taxe şi impozite, să îi trimită la bugetul central) îşi va dovedi, sau nu, soliditatea.

În fine, dar deloc cel mai puţin important, Carles Puigdemont nu a fost interesat de susţinerea externă a iniţiativei pentru independenţă. O acţiune pe care a gândit-o, cel mai probabil, emoţional, în stilul articolelor publicate în gazetele din Girona sau ale emisiunilor TV ale Marcelei Topor. Cum că liderii europeni, sau ai NATO, vor da like pe Facebook independenţei Cataloniei.

Nu a fost deloc aşa: conducerea Uniunii Europene, marile capitale ale continentului, SUA, NATO, până şi România, adesea reţinută în afirmarea unei poziţii tranşante, au fost fără echivoc. Nici măcar nu au acceptat o intermediere politică între Madrid şi Barcelona. Orice breşă în această politică ar fi deschis, fără doar şi poate, o sumă de alte referendumuri şi proclamări unilaterale de independenţă. Carles Puigdemont nu a acceptat niciodată o discuţie publică referitoare la susţinerea Cataloniei de către ficţiunea de republică a Osetiei de Sud, o anexă a Federaţiei Ruse pentru şantajarea Georgiei. Şi nici nu a comentat ştirile difuzate de propaganda rusă, în speţă de Russia Today, preluate de cotidianele naţionale spaniole, potrivit cărora multe dintre parlamentele baltice şi scandinave, alături de Belgia şi Slovenia, ar fi recunoscut independenţa Cataloniei. O enormitate, probabil plătită cu bani grei sau cu onoarea politică, menită a fi înghiţită de cei mai simpli consumatori de Facebook.

Desigur, pentru Catalonia, istoria se va repeta, potrivit spuselor idolului ei politic, Karl Marx. Cât va dura până la următoarea reprezentaţie? Puţintică răbdare, vorba personajului istoric al lui Caragiale.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *