Coran, Islam și democrație. De ce se reorganizează Orientul Mijlociu?

De la instalarea noii Administraţii Donald Trump la Casa Albă (21 ianuarie 2017), Orientul Mijlociu cunoaşte modificări substanţiale. Geopolitic şi strategic, zonele de influenţă şi le dispută două coaliţii: Iran-Turcia-Rusia, cu serioase victorii pe teren în războiul civil din Siria dar cu puţine şanse de a găsi un consens în ceea ce priveşte viitorul regimului şi statului de la Damasc, şi SUA-Israel-Arabia Saudită, una dintre cele mai inedite, dar şi mai sudate alianţe.

Relaţiile internaţionale din Orientul Mijlociu au cunoscut reorganizări majore în anul care a trecut iar decizia preşedintelui Donald Trump de a recunoaşte Ierusalimul drept capitală a Israelului a colorat noua situaţie. Chiar dacă foarte vocală, cu influenţă în sânul ONU şi cu susţinerea statelor din Europa Occidentală, tabăra arabă şi islamică susţinătoare a mişcării palestiniene este în regres vizibil, după 70 de ani de negocieri de pace. Coaliţia dintre Israel şi Arabia Saudită a adunat în jurul ei o multitudine de interese geopolitice, financiare, strategice, toate reunite în jurul ideii de izolare şi înfrângere a influenţei şiite a Islamului şi a Iranului ca putere regională. Iar reformele anunţate de prinţul moştenitor al Arabiei Saudite, dar mai ales deschiderea acestuia faţă de Israel, anunţă o revoluţie geopolitică şi geostrategică fără precedent în Orientul Mijlociu.

Cine va câştiga competiţia din Orientul Mijlociu?

Fără îndoială, alianţa care va găsi resurse financiare, militare şi modele de civilizaţie care să ajute statele din regiune să depăşească o perioadă de stagnare, de incertitudine şi de lipsă de speranţe care durează de decenii. Nicio ţară arabă nu este în momentul de faţă o democraţie, nicio societate islamică a Orientului Mijlociu nu este liberală. Generaţiile tinere, aşa cum arată recentele demonstraţii de pe străzile Iranului, au mai puţină nevoie de lectura evlavioasă a Coranului şi mai mult de locuri de muncă, educaţie, standarde mai scăzute ale corupţiei, încredere în instituţiile publice, schimbarea statutului femeii dintr-un accesoriu de familie într-o forţă egală cu ce se regăseşte în lumea democrată, liberală.

Prin urmare, dilema este următoarea: stat islamic sau democraţie liberală? Regizorul iranian Mohammad Rasulof, premiat cu Un Certain Régard la Cannes în 2017, a răspuns: Iranul de astăzi seamănă cu România lui Ceauşescu dinainte de 1989.

Cine a câştigat, ştiţi şi voi.

Despre Mohammed bin Salman, prinţul moştenitor al Arabiei Saudite admiratorii spun că ar fi al doilea fondator al statului.
Are 33 de ani, este însurat cu o singură nevastă (spre deosebire de fraţii, unchii şi tatăl său, care au câteva zeci de perechi) şi deţine o putere deja impresionantă în regat: vice-prim-ministru, ministru al Apărării, preşedinte al comitetelor care stabilesc politicile de dezvoltare economică, financiară, strategică şi de apărare. A declarat public că doreşte un Islam moderat, cu legi civile, privatizarea economiei şi ruperea dependenţei de petrol. Mai mult de 500 de miliarde de dolari vor fi investiţi în următorii ani în industriile şi turismul din Egipt şi Iordania. Sunt prevăzute şi noi reguli de succesiune la tron, după modelul monarhiilor constituţionale europene. Acest ultim amănunt a fost anunţat presei de către soţia moştenitorului, prinţesa Sara: o revoluţie mai mare decât acordarea permisiunii de a conduce automobile de către femei, în prima jumătate a anului 2017.

Prinţul Mohammed este un omolog al Laurei Codruţa Kovesi, conducând un departament care se ocupă cu corupţia în rândul autorităţii centrale.

Toate acestea într-o ţară care nu are Constituţie, Parlament, partide politice, sindicate, presă liberă, cod civil sau penal, exprimare religioasă alta decât Islamul, drepturi minimale pentru femei. Şi unde poligamia a asigurat până acum, cînd tronul este ocupat de regele Salman I (82 de ani), ca regatul să fie condus doar de fiii fondatorului dinastiei şi statului, Abdulaziz al-Saud (1932- 1953).

S.U.A. deţin în lumea arabă a Orientului Mijlociu cea mai solidă şi veche alianţă cu Arabia Saudită. Când al-Saud a fondat regatul şi independenţa, în 1932, America a sprijinit economic, diplomatic şi militar atât eforturile dar, mai ales, infrastructura instituţională. Cel mai conservator stat al lumii islamice, Arabia Saudită, nu a participat niciodată la vreun război de agresiune împotriva Israelului deşi între cele două state nu există relaţii diplomatice. Din 2017 cele două state au relaţii comerciale (produse agricole contra petrol şi benzină) iar compania aeriană israeliană El Al poate survola spaţiul Arabiei Saudite. Figuri de primă mână ale lumii politice de la Riad (prinţul Turki Al-Issa, secretar general al Ligii Islamice Mondiale şi Abdelkrim Al-Aissa, fost şef al serviciilor secrete saudite şi braţul religios al Ministerului de Externe) au vizitat sinagogi din New York şi Paris iar un post de televiziune din Algeria, CPN, informa la 21 octombrie 2017 că Arabia Saudită ar fi „donat” Israelului aproximativ 16 miliarde de dolari pentru planul de construire a coloniilor evreieşti în Cisiordania şi Ierusalimul de Est.

Dacă nu este îndeajuns, atunci mai trebuie scoasă la lumină declaraţia fără precedent a directorului saudit al Centrului de Studii Strategice şi Juridice ale Orientului Mijlociu, Abdulhamed Hakeem: „Trebuie să acceptăm că Ierusalimul este un simbol religios pentru evrei, aşa cum sunt Mecca şi Medina pentru musulmani”. Ea vine după interviul istoric acordat de prinţul moştenitor saudit către cotidianul britanic „The Guardian”, în noiembrie 2017, în care afirma că „ceea ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani nu este Arabia Saudită. Ceea ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani nu este Orientul Mijlociu. După revoluţia islamică iraniană din 1979 oamenii s-au străduit să copieze acest model în diferite state, inclusiv în Arabia Saudită, dar ultra-conservatorismul nu ne-a transformat într-un stat normal”.

Pe ministrul israelian al Transporturilor, Israel Katz, l-a luat gura pe dinainte într-un interviu acordat postului public de radio, la 13 decembrie, când afirma că prinţul moştenitor al Arabiei Saudite „a fost invitat oficial în Israel”, existând un „potenţial foarte mare” în ceea ce priveşte colaborarea faţă de inamicul comun, Iran. Cel mai important cotidian regional de limbă engleză, „Jerusalem Post”, scria la 6 noiembrie 2017 că Mohammed bin Salman a vizitat deja Ierusalimul, în secret, încă din luna septembrie. Scopul: deschiderea de relaţii diplomatice israeliano-saudite. Tot atunci, a aflat ulterior opinia publică, a mai avut loc o revoluţie tăcută: prinţul moştenitor al Arabiei Saudite l-a vizitat la Ramallah pe preşedintele Autorităţii Palestiniene (Mahmud Abbas), căruia i-ar fi cerut să renunţe la solicitările privind declararea Ierusalimului de Est drept capitală palestiniană. Arabia Saudită este gata să construiască un oraş nou pentru instituţiile centrale ale Palestinei. Iar un cotidian arab din Tunisia relata, la 14 decembrie 2017, o declaraţie a ministrului saudit de Externe, Adel Al Jubeir: „Arabia Saudită este convinsă că Administraţia Trump este pe drumul cel bun în stabilirea păcii între arabi şi Israel”.

De ce se întâmplă aceste lucruri? Ce are de a face cea mai performantă democraţie a Orientului Mijlociu, Israel, cu cel mai închis şi bogat stat al lumii, Arabia Saudită?

După declanşarea războiului civil din Siria, puterile europene, S.U.A. şi Rusia au început o cursă nebună pentru câştigarea de influenţă în Orientul Mijlociu: vechiul pact secret franco-britanic Sykes-Picot, de acum un secol (1916), de împărţire a lumii arabe pare a fi fost un model. În acest meci, chiar şi România este jucător: diplomaţia de la Bucureşti a lăsat deschise ambasada din Damasc şi relaţiile cu preşedintele Başar al-Assad, guvernul irakian de la Bagdad a făcut câteva oferte generoase privind participarea la reconstrucţia ţării iar Liviu Dragnea a fost printre primii lideri din lume care a anunţat posibilitatea mutării ambasadei României de la Tel Aviv la Ierusalim, imediat după decizia americană, ceea ce a stârnit furia Ministerului palestinian de Externe.

La această recompartimentare a intereselor, fiecare a venit cu ce a putut: Germania a devenit o putere morală incontestabilă după ce, vreme de aproape doi ani, peste un milion de persoane au fost acceptate ca refugiaţi pe teritoriul ei. Rusia a intrat de-a dreptul în conflictul militar din Siria, sprijinind armata naţională a preşedintelui Assad şi primind, la schimb, două baze pe teritoriul ţării. Iranul, Turcia şi Rusia s-au constituit într-o coaliţie anti-americană de reorganizare a Siriei dar o unitate de vederi între cele trei este acum imposibilă, atâta vreme cât preşedintele Recep Tayyip Erdogan doreşte înlocuirea lui Başar al-Assad şi limitarea influenţei militare şi politice a kurzilor sirieni. Arabia Saudită a declanşat un amplu conflict militar şi mediatic, prin interpuşi, cu Iranul, acţionând în Yemen, Irak şi Liban.

Regimul teocratic de la Teheran, la rândul lui, sprijină grupări rebele anti-saudite din Yemen, mişcarea Hezbollah din Liban, pe preşedintele al-Assad în Siria şi câştigă influenţă tot mai mare în mediile politice din Irak. Nu este limpede câte resurse mai poate pune Teheranul la dispoziţia aliaţilor din Orientul Mijlociu şi nici dacă, în lipsa finanţărilor pe care le trimite, Iranul va mai rămâne alianţă regională pe termen mediu. Calcule recente vorbesc despre ajutoare petroliere acordate Siriei de peste 5 miliarde de dolari după 2013, în afară de arme, muniţii şi mii de consilieri militari. Miliţiile şiite, finanţate de Iran, numără în jur de 50.000 de soldaţi, plătiţi cu 300 de dolari lunar, fără a se calcula aici costurile armamentului, muniţiilor, echipamentelor şi recompenselor. Fâşia Gaza, cel mai prolific teren pentru terorismul islamic, este finanţată de la Teheran cu mai mult de 100 de milioane de dolari anual iar surse din regiune, precum cotidianul izraelian „Haaretz” susţine că prietenia Libanului cu Iranului este plătită cu peste 1 miliard de dolari anual trimişi către Beirut. Sume enorme, care în ultimii ani au anulat orice proiect de reformă economică, structurală şi socială în Iran şi au condus ţara spre una dintre cele mai nefaste perioade din istoria republicii islamice. Iranul, ca şi Rusia, nu are capacitatea de a rămâne pe termen lung ca actor regional în Orientul Mijlociu pentru că aceste costuri se regăsesc rapid în problemele economice şi financiare de acasă. Oricâtă propagandă ar veni de la Moscova şi Teheran, şi oricâtă susţinere au aceste două state din partea Uniunii Europene, costurile intervenţiei militare iraniene şi ruse în Siria, dar nu numai, vor fi cuantificate repede şi nu trebuie să mire dacă rezultatele vor conduce la destructurarea regimurilor autoritare şi lipsite de transparenţă şi libertăţi cetăţeneşti.

Israelul a anulat tentativa de construcţie a alianţei cu Turcia şi, beneficiind de relaţii bune cu Rusia, îşi gestionează propriile relaţii tensionate cu Iran, cu mişcările islamiste radicale, cu Autoritatea Palestiniană şi cu alte state arabe, impetuos emoţionate de problema Ierusalimului şi a teritoriilor câştigate după războiul din 1967. Un acord strategic israeliano- american, negociat şi semnat la sfârşitul anului 2017, are un obiectiv precis: limitarea influenţei Iranului în regiune.

În acest context, decizia preşedintelui Donald Trump de a muta sediul ambasadei S.U.A. de la Tel Aviv la Ierusalim, dată la 6 decembrie 2017, a reprezentat doar o etapă. Din 1948 Orientul Mijlociu şi întreaga lume sunt în aşteptarea unei rezolvări a unei probleme istorice: Israel şi Palestina sau doar unul dintre ele? Atitudinea războinică a majorităţii statelor arabe, de nerecunoaştere a Statului Israel şi proliferarea terorismului islamic cu evident caracter religios antisemit au provocat reacţii pe măsură de la Ierusalim. Este adevărat că există o Rezoluţie a Consiliului de Securitate al O.N.U. privind statutul Ierusalimului (nu este recunoscut drept capitală până la finalizarea negocierilor de pace şi instituirea a două state, israelian şi palestinian) dar veteranul prim ministru Benjamin Netanyahu consideră că, după câteva decenii sterile de discuţii, Oraşul Sfânt trebuie să îşi recapete recunoaşterea internaţională drept centru al statului. Recunoaşterea Ierusalimului drept capitală a Statului Israel este, pur şi simplu, una de opţiune şi acceptare a unei evidenţe istorice. Mai simplu: este greu de spus că Bucureştii sunt un oraş turcesc/otoman doar pentru că, vreme de câteva secole, s-a aflat sub jurisdicţia Înaltei Porţi de la Istanbul. Poate doar gesturile stârnesc patimă: viitoarea gară din Ierusalim a trenului de mare viteză Ierusalim- Tel Aviv (60 de kilometri) va purta numele lui Donald Trump.

Realismul pur şi dur american instituit din 2017 în mai toate problemele globale este vizibil în majoritatea conflictelor fierbinţi (în Ucraina, de pildă). Relaţia cu Rusia a revenit la standardele din timpul Războiului Rece, de inamici necondiţionaţi şi de concurenţă în toate problemele globale. După al Doilea Război Mondial, tradiţia preşedinţilor americani era ca prima vizită să fie efectuată fie în Europa, fie în vecinii imediaţi (Canada sau Mexic). Donald Trump a ales Arabia Saudită şi Israel ca prim turneu, pe Theresa May ca prim oaspete european şi pe Klaus Iohannis ca prim interlocutor din flancul răsăritean al NATO.

Din aceste frânturi au apărut prinţul moştenitor Mohammed bin Salman şi zvonurile din ce în ce mai puternice privind o apropiere între Israel şi Arabia Saudită.

Preţul?

Izolarea regimului teocratic din Iran, cucerirea de poziţii politice importante în Liban şi în Siria pentru interesele saudito- israeliene şi americane, recuperarea deplină a Irakului şi transformarea lui într-un regim liberal model pentru lumea arabă, revizuirea problemei kurzilor în statele unde aceştia locuiesc (Turcia, Irak, Iran, Siria) dar şi, la fel de important, reevaluarea veşnicei probleme a statului palestinian.

S.U.A., spre deosebire de celelalte competitoare din Orientul Mijlociu, nu mai susţin doar formula existenţei a două state (Israel şi Palestina) în rezolvarea diferendului. La rândul ei, Arabia Saudită a dat dovezi clare că este mai interesată să câştige disputa cu Iranul decât să rămână prizoniera susţinerii statului palestinian în orice condiţii: aceasta chiar dacă declaraţiile publice de la Riad au rămas neschimbate. Cadoul american pentru strategiile din Orientul Mijlociu şi noua sa faţă a fost înfiinţarea oficială, la Riad, la 26 noiembrie 2017, a Coaliţiei militare islamice antiteroriste, din care fac parte 41 de state.

Practic, toate ţările lumii musulmane, cu excepţia Iranului, Siriei şi Irakului. Prinţul moştenitor saudit Mohammed spunea, atunci, că „terorismul şi extremismul deformează imaginea Islamului” iar pentru „New York Times” l-a comparat pe ayatollahul iranian Ali Khamenei cu Adolf Hitler. Până şi agenţia de presă oficială a Arabiei Saudite, S.P.A.,dădea publicităţii, la 26 noiembrie, un comunicat în care stabilea definiţia terorismului islamic: distrugerea proprietăţii, inducerea fricii, construirea de ideologii totalitare şi exploatarea fără rezerve a legii islamice Sharia.

Relaţia dintre S.U.A., Israel şi Arabia Saudită este un trio conjugal cu antecedente istorice, vechi de peste şapte decenii. Interesele majore regionale ale celor trei forţe se pot reuni, acum, într-o alianţă care să instrumentalizeze un răspuns politic, diplomatic, militar şi strategic faţă de eforturile Rusiei, Iranului şi Turciei de a obţine un control în Siria şi care să rezolve dilemele majore de la Ierusalim şi Riad. Israelul vrea securitate şi recunoaştere din partea vecinătăţii turbulente arabe iar Arabia Saudită îşi propune unificarea Islamului sunnit şi un colaps al regimului teocratic şiit de la Teheran. Între ele, America poate deveni un actor chiar mai important decât până acum în regiune, eliminând pierderile de imagine şi slăbiciunile semnalate în Irak, Liban sau Siria. Recenta alianţă militară încheiată între Irak şi Arabia Saudită, sub supravegherea americană, este tocmai un pas spre ieşirea autorităţii centrale de la Bagdad de sub influenţa Teheranului. Toate aceste premise conduc spre un deznodământ pe care foarte puţini îl anticipau în urmă cu scurt timp: o alianţă regională între Israel şi Arabia Saudită. Lăsată să se înţeleagă de către prim-ministrul Benjamin Netanyahu într-un discurs în Knesset, la 5 noiembrie 2017, anunţată prin intermediari de lideri importanţi de la Riad şi neexclusă dintre posibilităţi de artizani diplomatici de la Washington. Şi la Teheran există certitudini privind o colaborare viitoare între saudiţi şi israelieni: agenţia de ştiri a studenţilor iranieni, ISNA, comenta la 23 noiembrie 2017, că ar fi vorba despre „o diagonală satanică”.

Sunt state arabe care nu mai par acum interesate să rămână prizonierele trecutului şi să insiste pentru înfiinţarea unui stat palestinian. În acelaşi timp, există destule semne timide de liberalizare a regimurilor politice în unele state ale regiunii, cele mai semnificative progrese fiind făcute în Iordania şi Irak, dar chiar şi în unele monarhii ale Golfului Persic. Aceste noi forţe politice au nevoie de sprijin şi de susţinere internaţională iar susţinătorii dogmatici ai palestinienilor (Rusia şi Iran între ei) nu pot face mare lucru.

Cum va arăta noul Orient Mijlociu? Aproape sigur se va transforma intern, pe măsură ce regulile punitive ale grupărilor radicale islamice devin din ce în ce mai arhaice. Noile generaţii nu mai pot trăi doar conform preceptelor Coranului şi indicaţiilor molahillor: este nevoie de investiţii masive în economie, de proiecte majore de infrastructură, de dezvoltare urbană, de regenerarea agriculturii, de deschidere către lume. Regimurile politice, oricât de conservatoare acum, nu au cum să păstreze puterile discreţionare de acum. Bugetele masive investite în înarmare şi armată s-au dovedit ineficiente: statele arabe nu şi-au rezolvat, singure, nicio dispută iar războaiele mai degrabă au provocat modificări substanţiale de regimuri politice decât au stins neînţelegeri.

Disputa dintre cele două axe strategice ale Orientului Mijlociu- Rusia, Iran şi Turcia, pe de o parte, ajutată de importante forţe ale comunităţii internaţionale şi de Uniunea Europeană în bună măsură, şi cea din jurul S.U.A., Israelului şi statelor arabe care se opun Iranului, de cealaltă parte- nu va fi rezolvată în câteva luni. Dar există o certitudine: va câştiga acela care aduce schimbarea. Cu oricâte costuri financiare şi sociale. Pentru că o revenire în trecut, o încremenire în regimuri şi politici fără viziuni şi strategii nu mai sunt posibile.

Oricât ar fi de greu de crezut, Orientul Mijlociu este cu totul altul decât acela de acum un deceniu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.