CONSTANTA VECHE: Din albumul memoriei stricate. Fantomele Pieței Ovidiu

info-sud-est-bucur

CASA TOROSIAN: Parfum de modă veche armenească

info-sud-est-torosian-piataUn secol întreg Publius Ovidius Naso nu a putut privi marea din piaţa care îi poartă numele. Nicolae Ceauşescu şi ideea lui de a dărâma istoria modernă a oraşului l-au făcut să contemple astăzi, fără speranţă, o imundă parcare, câteva construcţii groteşti şi multe gunoaie. Dincolo de toate este Marea Neagră.
Cândva, pe aceste locuri virane şi urâţite de dezinteres s-au aflat câteva case care au dat identitate Constanţei, i-au conturat destinele şi au făcut din piaţa Ovidiu un loc de reper pentru orice localnic sau oaspete. Nu a rămas nimic din acest exerciţiu de frumuseţe arhitectonică, istorie cotidiană şi poveşti cu un parfum atât de aparte: fantomele noastre nu pot reconstituite, acum, decât din fotografiile de epocă.

Când veacul trecut se năştea, în piaţa Ovidiu se ridicau de zor două clădiri emblematice: în colţul ei de nord-vest, foarte aproape de locuinţa Alicei Wegener, hotelul şi restaurantul lui Gheorghe Hrisicos iar, în faţa mării, în latura estică, casa lui Nazaret Torosian. Erau aşteptate cu nerăbdare de toţi aceia care frecventau restaurantele, cafenelele, librăriile, sălile de spectacole sau saloanele de înfrumuseţare din jurul statuii poetului. Inima oraşului avea nevoie de noutăţi pentru că, de câţiva ani, un inginer pe nume Anghel Saligny construise un port modern, în care puteau acosta acum şi nave cu abur, de mare tonaj, care sfidau modestele caice otomane şi, o minunăţie şi mai mare, de la Bucureşti, pe drumul de fier, puteai trece Dunărea în drum spre Constanţa pe un pod cu dantelărie de fier, unic în Europa prin mărime şi amploarea deschiderii arcelor.

Nazaret Torosian, mare proprietar armean, a apelat la Adolf Linz ca să-i construiască casa: pe faţada principală a insistat să se înscrie N.K.T. şi anul în care a început să o locuiască, 1900. Cu un parter generos, care ţinea cât întregul spaţiu al imobilului, Torosian mai beneficia de două etaje, cu ferestre înalte şi dreptunghiulare, cu vedere spre piaţă, şi de o mansardă. Adolf Linz pare că s-a jucat cu faţada casei armeanului pentru că nu s-a decis în care stil să o finiseze: balcoanele, deschiderea ferestrelor, pilaştrii centrali şi chiar frontoanele aparţin modei neoclasicului atotputernic. Totuşi, cum de ceva vreme o altă năzbâtie modernă, arhitectonică, doar ce apăruse în Europa, Linz a adăugat şi destule elemente de art-nouveau: ghirlandele care conturează întreaga faţadă, ancadramentele ferestrelor de la cartuşul din mijloc, acoperământul balcoanelor de la ultimul etaj, lanterna centrală a mansardei şi chiar cei doi bulbi frontali, care completează tronsoanele extreme ale clădirii. Un stil eclectic, de tranziţie, care la vremea lui a uimit pe toţi aceia care se aflau în piaţă. Şi care, din primele zile, a dat o notorietate fără precedent casei.

Şi nu putea să fie altfel pentru că, la parter, armeanului bogat i-a trecut prin minte să deschidă un local de „high life”, cum îi plăcea presei să-i facă reclamă, cu nume european: „Bristol”. La etaje, Torosian a decis să deschidă un hotel de lux: avea bani şi putea să câştige în plus mai ales. Se simţea, cumva, şi binecuvântat de Cel de Sus după ce ctitorise, prin cartierul grecesc, mai jos de teatrul „Elpis”, Biserica Armenească, cu vreo decenii mai devreme.
La „Bristol” se adunau, zi şi noapte, toţi aceia care făceau comerţ în oraş. Un fel de bursă, cu pariuri de zvonuri şi contracte încheiate avant la lettre, la o cafea la nisip sau cu lapte, după moda franţuzească. Puteai alege şi un ţap de bere bună, de Bragadiru, după moda nemţească. Români şi vorbitori din toate naţiile Levantului şi Europei ştiau bine unde să tragă în Constanţa pentru o discuţie din care să mai câştige în plus: oraşul era într-o dezvoltare impetuoasă iar România mică pulsa prin noul şi modernul ei port. Plata se făcea în toate monedele lumii, de la lei, franci şi mahmudele otomane, până la drahme greceşti sau coroane austro-ungare. Chelnerii nu erau deloc uimiţi şi ştiau mereu să aducă restul potrivit.

Totul s-a închis în vara fără sezon turistic a anului 1916: au fugit, atunci, în august, şi turiştii, şi oamenii de afaceri, şi clientela simandicoasă. Războiul mondial a înghiţit rapid şi Constanţa. Casa lui Torosian a fost repede rechiziţionată de trupele bulgare, în octombrie 1916, şi a fost transformată în popotă ofiţerească, spital de campanie şi dormitoare pentru ofiţeri. De la ferestrele largi dinspre piaţă au privit noii stăpâni ai oraşului, cu nesaţ, cum statuia lui Ovidius este desprinsă de pe soclu şi aruncată pe piatra cubică. Doar enervarea generală a germanilor aliaţi şi prieteni i-au silit să reia jocul şi să repare ce au stricat. Dar, din clădire, fiecare a luat ce a dorit: mobilier, veselă, piane, lampadare, ba chiar şi lemnăria din interior. O parte au ajuns pe front, o altă parte prin satele pierdute ale Bulgariei. Când războiul s-a sfârşit, în toamna anului 1918, şi bulgarii au plecat, din casa lui Nazaret Torosian nu mai rămăseseră decât zidurile şi amintirile fabuloase din verile paşnice de odinioară.

Mai bine de un an a stat „Bristol” în reparaţii şi a trebuit multă îndemânare ca, dintr-o Europă în care nu prea mai puteai cumpăra mare lucru de lux şi în orice monedă, să găseşti cele trebuincioase pentru a reface gloria de dinainte. Deja la deschiderea sezonului estival 1920, ziarele scriau că „Bristol” va deveni unul dintre localurile non stop în oraş. De data aceasta, clientela, la fel de bogată şi de elitistă ca altă dată, era încântată zilnic cu muzică de cafe- concert, de jazz iar seara, târziu, cu spectacole de varieteu şi cabaret. Bucătăria românească tradiţională şi cea franţuzească aveau un gust atât de bun încât nu puţină lume venea în vilegiatură aici doar pentru un moft de acest fel. Preţurile, deloc mici, nu descurajau pe nimeni: cu cât era mai scump, cu atât erau mai puţine locuri libere la spectacolele de seară şi, mai ales, de noapte, acelea cu balerine şi dizeuze aduse din Bucureşti sau de prin Europa. Ba, mai mult, pentru divertisment, la „Bristol”, doar pe timpul zilei, puteai mânca meniuri fixe, la preţuri standard şi accesibile.

Orice este frumos nu durează iar vremurile agitate ale „Bristolului” lui Torosian au apus o dată cu celălalt război mondial, în care România a intrat în sezonul estival al anului 1941. Vreme de trei ani nu a mai venit nimeni la mare iar comerţul prin port a murit. Oaspeţi neaşteptaţi, soldaţii sovietici ai Armatei Roşii au ocupat oraşul la sfârşitul verii lui 1944 şi au instituit reguli draconice pentru vizitarea Constanţei şi pentru activităţile comerciale şi financiare. Din nou, casa a rămas fără zestre, ca după bulgari. O perdea de sărăcie şi delăsare s-a aşternut, lin dar sigur, peste imobilul din piaţa Ovidiu.
Naţionalizat în 1948, a fost transformat într-o unitate hotelieră de rând, muncitorească, cu un nume predestinat, comun regimului comunist. Fostul local de lux, văruit neinspirat în alb, a devenit un restaurant modest, cu bere ieftină, într-un singur sortiment, cu meniuri sărace şi fără fantezie, cu ceşcuţe grosolane pentru sorbit cafeaua fără gust, cu puţini turişti străini şi cu plata doar în lei. Mobilierul din fier forjat, acoperit cu muşamale de plastic, abia aducea aminte de averile cheltuite aici şi de poveştile de necrezut petrecute sub acoperişurile ei.

Drama vieţii casei lui Torosian a fost că Nicolae şi Elena Ceauşescu, vizitând des Constanţa în drumul lor spre Neptun, au venit cu ideea transformării pieţei Ovidiu după propriile vise. Iar parfumul vechii case armeneşti, de pe malul mării, nu le-a stârnit nicio emoţie. De aceea, în 1985, fără un murmur din partea cuiva, din „Bristol” a rămas doar un morman de cărămidă veche, sub câteva excavatoare. Iar un alt sezon estival, acela din 1986, i-a eliberat privirea lui Ovidius către mare.

Bijuteria art-nouveau a grecului Logaridis

info-sud-est-lucaridisLângă casa armeanului Nazaret Torosian, un grec, Alexandru Logaridis, mare comerciant de cereale şi lână prin portul Constanţei a cumpărat un vechi imobil de paiantă şi piatră de la un partener de afaceri, un evreu pe nume Bercovici, şi s-a apucat să-şi ridice, şi el, un mic palat. Terenul era mult mai mic decât al lui Torosian aşa încât, în 1905, când este gata, casa grecului era abia jumătate din cea a vecinului.

Locuinţa lui Logaridis avea parter, două etaje şi o mansardă. De data aceasta, cunoscătorii nu mai aveau nicio îndoială: stilul francez al art-nouveau-ului era dominant, făcând din această faţadă una de referinţă între construcţiile particulare ale oraşului. Fiecare etaj dispunea de câte două ferestre înspre piaţă. La primul nivel, ancadramentele sunt imense, aproape cât înălţimea pereţilor camerei, cu frumoase ghirlande decorative: totul aduce aminte, instinctiv, de ceea ce constănţenii vor vedea, peste câţiva ani, la noul Cazino de pe faleza oraşului. Un balcon împărţit între cele două încăperi de la stradă sunt frumos desenate în piatră, cu motive florale. O fi fost vorba, poate, despre acelaşi arhitect, care şi-a încercat norocul mai întâi cu un imobil de mai mici dimensiuni? Lanterna centrală, de la mansardă, este mult mai înaltă decât a vecinului Torosian dar respectă întru totul regulile arhitecturii în care este construită clădirea.

A apucat puţin Logaridis să se bucure de noua lui casă: a plecat în vacanţă, în toamna tulbure de război a anului 1914, acasă, în cartierul grecesc din Constantinopol, unde se născuse. În drumul de întoarcere la Constanţa, pe vapor, şi-a dat obştescul sfârşit iar moştenitorii lui, şi comunitatea greacă de la malul Mării Negre, au beneficiat multă vreme de pe urma câştigurilor cafenelei de la parter şi a elegantelor apartamente de închiriat din clădirea cu vedere spre statuia lui Ovidius. Casa nu a rezistat timpului după ce a suferit stricăciuni serioase în al Doilea Război Mondial, fiind demolată în primii ani de pace.

Casa lui Constantin Nichifor: five o’clock la sediul partidului lui Take Ionescu

nifo-sud-est-nichiforÎn vecinătatea angrosistului grec de cereale un român, avocat, căruia îi plăcea mult politica, a cumpărat şi el teren. Constantin Nichifor l-a căutat pe Adolf Linz şi austriacul i-a construit o casă de aceleaşi dimensiuni ca a lui Logaridis, cu parter, două etaje şi o mansardă. În 1908, când a dat în folosinţă noul imobil, experimentatul Linz nu mai avea niciun dubiu în ceea ce priveşte tendinţele modei în arhitectură: imobilul lui Nichifor este în perfect stil art- nouveau, cu ferestre imense la primul nivel şi cu un balcon de feronerie frumos lucrată la etajul superior. Spre deosebire de casa Logaridis, la casa Nichifor surprinde faţada mansardei, cu o imensă şi complicată lanternă centrală, crenelată migălos, şi cu un brâu sculptat care traversează întregul nivel şi uneşte cele două ferestre tipice art- nouveau-ului.

La parter, vecinul român a deschis celebra cofetărie „Pariziana”, cea care a adus, la Constanţa, moda lui five o’clock, cu prăjituri bune, ceai, vermut, vinuri vechi, şampanie Mumm şi cafele după tipic occidental. Doamnele din înalta societate plăteau oricât pentru o rezervare acolo iar ora ceaiului se transforma, nu de puţine ori, în şezători întinse cu discuţii aprinse despre ultimele evenimente mondene din oraş. Repede a devenit evident că nu existai în protipendadă dacă nu te afişai în acest local pentru că nicăieri nu puteai observa, mai bine, noile toalete ale doamnelor sau accesoriile, scumpe foc, aduse de la Paris sau de prin Orient. Nu puţini vorbeau că la „Pariziana” este la fel ca la „Capşa”, în Bucureşti.

Primul etaj, proprietarul l-a închiriat în întregime pentru filiala locală a Partidului Conservator Democrat. Take Ionescu, şeful partidului, a ţinut să deschidă personal noul sediu, la 13 iunie 1910, spre bucuria ciracilor politici şi, mai ales, a lui Nichifor. Băiat modest, de prăvălie, din Ploieşti, Take Ionescu o fi aprins multe iluzii de mărire în politica românească de dinainte de Primul Război Mondial, când locurile în Parlament, şi voturile aferente, se negociau interminabil prin cafenele şi la întrunirile mondene. Poate şi proprietarul casei o fi crezut, la un moment dat, că veşnicul ministeriabil conservator-democrat îl va duce la Bucureşti, într-un post mai important. Nu a fost să fie pentru că peste România şi politica ei au venit vremurile războiului din 1916- 1918 şi nimic nu a mai fost la fel, după aceea.

Nici casa aceasta nu a avut mai mult noroc. Din motive care ţin, cel mai probabil, de dorinţa moştenitorilor de a recompartimenta cât mai avantajos terenul central din piaţa Ovidiu, imobilul a fost demolat la sfârşitul anilor 20 şi, în locul lui, a fost construit, câţiva ani mai târziu, un cochet bloc de apartamente, în stil cubist, cu balcoane spre piaţă şi spre mare. Clădirea interbelică, rămasă în picioare şi astăzi, în faţa hotelului „Mercur”, a fost naţionalizată în timpul regimului comunist şi transformată, conform modei, în sediu administrativ pentru diversele birouri ale administraţiei locale.

„Palat“-ul evreului Ben Takvor

info-sud-est-ben-takvorÎn partea dinspre nord a casei Torosian, prin 1912 acelaşi arhitect Adolf Linz primeşte o nouă comandă: tot o clădire cu parter, două etaje şi o mansardă. Un evreu, comerciant, Ben Takvor, a decis să cumpere şi el un teren în piaţa Ovidiu. În vara războiului balcanic din 1913, când trupele române au trecut Dunărea şi s-au apropiat de Sofia, în Constanţa se simţea izul unui viitor nesperat cu câteva decenii în urmă. Abia se deschisese, pe faleză, cel mai luxos cazino din jumătatea răsăriteană a Europei şi, lângă el, un hotel de vis, cu un lux fără precedent şi la preţuri fabuloase pentru confort: „Palace”. De aceea, investiţiile imobiliare, mai ales acelea din centru, trebuiau să treacă praguri exorbitante sau să provoace clientela cu lucruri nemaiîntâlnite. Casa vecină armeanului Torosian a găsit soluţia: la parter a găzduit cel mai modern cinematograf al oraşului, „Palat”, nume preluat de întregul imobil.

Inaugurată în acea vară fierbinte şi plină de speranţe de mărire a României, din 1913, noua clădire avea un stil art nouveau chiar mai pregnant decât al suratelor sale din linia estică a pieţii, cu ferestre enorme, dispuse pe aproape întreaga suprafaţă a pereţilor. Balcoane frumoase, din lucrate în piatră, stilizate, stăpâneau părţile laterale în vreme ce mansarda se deosebeşte prin linie sobră, liniştită a deschiderilor şi prin modestia lanternelor care asigurau luminozitatea interioară. Filme aduse din întreaga Europă şi chiar din America, expoziţii de artă, spectacole caritabile, seri de varieteu, toate au făcut deliciul unui public pestriţ, de oameni bogaţi sau obişnuiţi, români şi străini, care intrau în „Palat”, înainte sau după o seară la una dintre nenumăratele alte distracţii din piaţă. Miasmele războiului mondial care bântuia întregul continent nu loviseră, încă, lumea galantă a Constanţei.

„Palat”-ul a avut aceeaşi istorie ca a vecinelor: vremurile bune, cu parfum memorabil au fost înlocuite de transformarea în spital şi cazarmă pentru trupele bulgare, între 1916- 1918. Nici în celălalt război, între 1941- 1944, nu a dus-o mai bine: hotelul a fost închis din lipsă de clienţi iar sala de specatcole a devenit repede inutilă pentru că regulamentele militare interziceau circulaţia pe timpul nopţii. Armata Roşie sovietică, şi ea încântată de piaţa Ovidiu, a rechiziţionat clădirea imediat ce a ocupat oraşul şi, puţin timp după aceea, a fost naţionalizată de noul regim comunist, în 1948. Aproape patru decenii a găzduit camere ieftine la etaj, cu mobilă ieftină şi fără facilităţi iar luxosul cinematograf a fost transformat într-un restaurant-braserie, cu nume obişnuit, „Victoria”, în care, cel mai adesea, găseai sindicalişti veniţi cu bilete la odihnă.

Viaţa vechiului „Palat” a fost curmată, ca şi a vecinei Torosian, de buldozere în anul 1985.

Bulgarul Hagi Zecio Lulov și „Elita“ Pieței Ovidiu

info-sud-est-hotel-eliteUltimul născut pe latura estică a pieţei Ovidiu este hotelul „Elita”, pe care un proprietar bulgar, Hagi Zecio Lulov, a început să îl construiască în primăvara anului 1914, tot sub planurile lui Adolf Linz. O clădire extrem de trainică, din piatră şi cu fundaţii şi pereţi de beton, cu parter, două etaje şi mansardă, în acelaşi dominant, pentru Constanţa, art-nouveau. Ferestrele, înalte şi dreptunghiulare, erau completate, simetric, la fiecare etaj, de balcoane din piatră (la primul nivel) şi din feronerie simplă la parter şi, foarte excentric, pe toată întinderea mansardei. Colţurile laterale erau supraînălţate, dispunând de balcoane semicirculare din feronerie, cu ferestre mari şi, simetric, cu câte două lanterne specifice. Ghirlande art nouveau configurau ancadramentele superioare, la al doilea nivel şi la mansardă.

Era nevoie de un nou hotel, modern, în Constanţa, şi proprietarul bulgar a ştiut să investească. De mulţi bani a fost nevoie dar camerele erau extrem de confortabile, cu baie, telefon şi încălzire centrală. De când apăruse războiul mondial, în vara anului 1914, frontierele erau închise iar în marile staţiuni de prin Europa, maritime şi montane, nu mai ajungea nimeni, fiind pustiite sau transformate în sanatorii pentru soldaţii răniţi. România mică, neutră şi cu o elită extrem de sofisticată şi potentă financiar, avea puţine variante de vilegiatură în ţară şi, în aceşti doi ani ai păcii ei, până la sărbătoarea Sf. Marii a anului 1916, proprietarii din turism nu se puteau plânge că le merge rău în afaceri. Nici Lulov nu putea să zică altceva deşi, la Constanţa, chiar în piaţa Ovidiu, concurenţa era extrem de agresivă. Ca să o scoată la capăt, neputând ţine pasul cu restaurantele de lux din vecini, a găsit de cuviinţă să deschidă la parter, din primăvara anului 1916, un salon ad-hoc de pictură. Nu şi-a mai contabilizat succesul pentru că istoria a vrut ca sezonul estival al acelui an să nu fie unul paşnic.

Soldaţii bulgari, compatrioţii patronului de la „Elita”, au ocupat hotelul în octombrie 1916 şi au rămas acolo, neinvitaţi, trei toamne la rând. Evident, fără să plătească. Iar la plecare, pagubele erau imense: nici mobilă, nici lemnărie, parterul ars în urma unor incendii succesive iar ferestrele, toate, sparte.

Patru ani au durat reparaţiile: în vara anului 1922, ziarele constănţene anunţau redeschiderea hotelului şi restaurantului, având, în plus acum, şi o orchestră. „Unicul salon din Constanţa care rivalizează cu cele mai mari localuri din Occident”, titra, undeva, un cotidian local. Bucătăria era fără mari pretenţii, pentru că era greu să ţii pasul cu vecinii mai sofisticaţi: tradiţia românească, cu grătare de mititei şi fripturi, şi cea balcanică au fost promovate intens. Şi reţeta a avut succes. Imediat după deschidere, bulgarul a mai construit, în stânga hotelului, o imensă anexă, cu un singur nivel, unde se puteau servi meniuri mai puţin sofisticate dar cu clientelă îmbelşugată. Această anexă a hotelului „Elita” să o reţineţi!

Erau vorbe destule prin oraş că, la unul dintre etajele „Elitei”, într-un apartament zugrăvit cu flori roşii, palmieri portocalii şi papagali albaşri, locuia cu agrementul proprietarului, o anumită madame Wilma care putea asigura, contra cost, desigur, la orice oră, o companie feminină tuturor turiştilor care vroiau să petreacă la cabaretul „Britania”, puţin mai jos Moscheea Regală. De obicei, era vorba despre artiste de cabaret, venite de pretutindeni de prin Europa, la Constanţa, pentru spectacole de succes şi, mai ales, pentru aprecierea publicului cunoscător.

Lumea galantă a hotelului lui Lulov a murit, definitiv, în vara anului 1941 când un alt război, şi mai mare, a venit asupra lumii şi a bântuit zdravăn şi piaţa Ovidiu. Nimic, după aceea, nu a mai fost la fel. Au plecat şi turiştii cu bani, şi pictorii, şi artistele Wilmei şi a rămas, după 1948, o sordidă unitate de cazare, de categorie inferioară, fără nicio particularitate. La parter, printr-o decizie a unei întreprinderi locale de alimentaţie publică, s-a deschis o braserie populară, cu bere ieftină, plăcinte, mititei uneori şi mult fum de ţigări proaste.

Mai ţineţi minte anexa lui Lulov? Acolo, întreprinderea asta a statului a deschis o simigerie, cu covrigi şi bragă, care a devenit repede un reper pe harta Constanţei. Da, în vremurile de după 1948, nu mai rămăsese nimic din meniurile sofisticate de altădată şi puteai deveni cunoscut chiar şi pentru atâta lucru. Această simigerie a avut şi soarta cea mai fericită: când clădirile surori au fost demolate fără niciun regret, în 1985, ea a scăpat: s-a considerat că o brutărie de covrigi nu poate aduce atingere noii viziuni asupra destinului oraşului. Această anexă a hotelului şi restaurantului „Elita” este, astăzi, un restaurant cunoscut al oraşului, „Pizzico” şi este ultimul urmaş al celor mai frumoase fantome din istoria pieţii Ovidiu.

În căutarea gloriei trecute

info-sud-est-comparatie-piata-ovidiuPrivind spre mare, din dreptul statuii lui Ovidius, poți reclădi imaginea timpurilor de demult. Astăzi, în locul celor cinci case ce se înălțau falnic în fața actualei clădiri a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța, nu mai găsești mare lucru.

Din hotelul „Elita“, a bulgarului Lulov, a mai rămas doar anexa ce astăzi poartă numele de restaurant „Pizzico“. În locul unde lumea venea la cinematograful „Palat“, al evreului Ben Takvor, nu a mai rămas decât o parcare hâdă, neamenajată, unde sunt trase alandala mașinile celor care își doresc să ajungă cu autovehiculul până în poarta puținelor restaurante și cafenele din Piața Ovidiu. Aceeași soartă a avut și casa bogatului armean Torosian, în locul căreia astăzi poți privi aceeași parcare mizerabilă. Puțin mai la sud, acolo unde în urmă cu un secol lumea bună ce venea la Constanța se înghesuia să prindă locuri la cofetăria „Pariziana“, acum se înalță o monstruozitate din sticlă, construită la sfârșitul anilor 90 și neterminată nici până în ziua de astăzi. Iar în locul unde grecul Logaridis construise bijuteria art-nouveau, stă un bloc interbelic, dărăpănat, neîngrijit și desfigurat, ce găzduiește sediile „Direcției Relații Internaționale și Organizare Evenimente“ și „Confort Urban“, ambele fiind subordonate Primăriei Constanța.

Pe flancul estic al Pieței Ovidiu, în mai puțin de 100 de pași de la nord la sud, puteai găsi, fără să umbli în multe zări ale lumii, cinci case, semețe, braț la braț, construite fiecare de un bulgar, un evreu, un armean, un grec și un român.

Înșiruirea acestor diferite comunități ce conviețuiau poartă în poartă explica cel mai bine mozaicul etnic al orașului Constanța.

Astăzi, flancul estic al Pieței Ovidiu nu mai spune această poveste. Din cel mai frumos ansamblu arhitectonic al centrului vechi al Constanței, mai găsim un restaurant fără specific, o parcare ce în vremurile ploioase se umple de mocirlă iar în zilele toride abundă în praf, un dezastru din sticlă proptit imediat lângă o clădire interbelică desfigurată de dezinteres.

Imaginea Pieței Ovidiu este completată la Nord de niște ziduri grotești, ce stau să cadă. De fapt, niște ziduri cu o poveste incredibilă, ce astăzi nu mai este spusă de nimeni. Niște ziduri ce, în primele decenii ale secolului XX, au găzduit produsele lui Pincus Șapira, furnizor al Casei Regale a României și important comerciant de ceasuri și bijuterii, cel ce a condus Bursa de mărfuri și cereale până în anul 1933. Doar câteva inscripții ce se zăresc pe zid, doar dacă ochiul ce privește este prea ager, mai amintesc de cel ce a fost, în afară de cunoscut bijutier și comerciant, președintele comunității evreiești din Constanța și înfocat susținător al mișcării sioniste, el fiind cel care a propus construirea Sinagogii așkenaze de pe strada C.A. Rosetti, o altă clădire aflată astăzi în prag de prăbușire.

La 10 metri distanță, vis-a-vis de fostul magazin al celebrului evreu, o altă clădire salvează imaginea unei zone distruse. Casa grecului Hrisicos este cea mai veche clădire rămasă în picioare în Piața Ovidiu. Însă reabilitarea atentă a acestui imobil face ca partea de nord a Pieței Ovidiu să nu își piardă speranța.

Flancul vestic al Pieței, ce se deschide spre Portul Constanța, este plin, de asemenea, de frapante diferențe. Piesa centrală, adică Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, aflat într-o stare avansată de degradare, construit într-un pur stil neoromânesc, este „supravegheat“ de două blocuri comuniste, ce privesc spre suferința lui. Mai poți găsi, la dreapta muzeului, un Edificiu Roman cu Mozaic ce strigă disperat după ajutor, aflat de asemenea în prag de prăbușire, și niște piese arheologice, în fața sa, foarte slab puse în valoare. În antiteză cu această zonă, la stânga muzeului, se înalță falnică norocoasa Casă Damadian. Fiindcă nu a stat la mâna administrației locale, așa cum se întâmplă cu clădirile MINAC și a Edificiului Roman cu Mozaic, Casa Damadian și-a găsit speranța într-un investitor norvegian, care i-a redat identitatea și a reabilitat-o în întregime, ajungând să fie astăzi poate cea mai frumoasă clădire reabilitată din Constanța Veche.

Flancul Sudic, ce închide această piață, este marcat de imaginea marii Moschei Carol I.

Mai presus de toate, din centrul Pieței Ovidiu supraveghează încă statuia marelui poet latin exilat la Pont.

info-sud-est-piata-ovidiu

Piața Ovidiu este un loc ce abundă în istorie, ce vrăjește prin povești, ce încântă pe cei dornici de frumos. Astăzi este vitregită de ignoranța celor ce au avut grijă de soarta ei, însă optimismul unora va reclădi ceea ce a însemnat centrul istoric a celui mai vechi oraș din România.

Așa cum comuniștii, construind blocul din partea de sud-est a pieței la sfârșitul anilor 50, au fost nevoiți să aducă la viață Edificiul Roman cu Mozaic, la fel și regimurile democratice ce vor urma vor fi nevoite să redea Constanței Vechi strălucirea de altădată, odată ce poveștile acestei zone vor fi făcute cunoscute.

Un prim pas în acest sens a fost realizat prin refacerea pavajului și prin schimbarea mobilierului stradal, cuprinse în proiectul cu finanțare europeană al Constanței peninsulare.

După 25 de ani de ignoranță totală, vedem cum lucrurile încep să prindă contur. Întâi a avut loc reabilitarea Casei Damadian, apoi reabilitarea zonei pietonale și, nu în ultimul rând reabilitarea Casei Hrisicos.

Dacă această formulă va fi aplicată și de alți investitori, împreună cu administrația locală, dacă măcar fațadele clădirilor vor fi reabilitate cu atenție, păstrându-se caracteristicile arhitectonice felurite ale acestora, cu siguranță Piața Ovidiu va redeveni ceea ce a fost cândva: Inima Constanței.


Acest articol face parte din Campania „CONSTANȚA, CAPITALĂ CULTURALĂ!“