„Bratușki“: „Frățiorii“ ruși și bulgari. Cum a construit propaganda un președinte al Kremlinului, Rumen Radev

Rumen Radev, președintele Bulgariei (foto: www.glasove.com)

Cel mai utilizat cuvânt bulgar pentru a-i denumi pe ruşi este un diminutiv: „bratuşki”, „frăţiori”.

Este o realitate istorică, culturală şi sentimentală deoarece între Rusia şi Bulgaria legăturile sunt strânse, legate de fondul unei mari părţi a celor două naţiuni (religia ortodoxă şi alfabetul chirilic) şi de sprijinul pe care fratele mai mare, de la Petersburg sau Moscova, l-a acordat, cel mai adesea interesat, fratelui mezin, Bulgaria. Imaginea relaţiilor ruso-bulgare strânse aminteşte de decizia dictatorului comunist de la Sofia, Todor Jivkov (1954- 1989), de a solicita intrarea Bulgariei în marea Uniune Sovietică, în calitate de republică unională. Desigur, mai este ceva, care ţine tot de istorie: de când a ieşit de sub tutela Imperiului Otoman, eforturile Bulgariei au fost ţintite mai mereu spre o îngrădire a puterii Turciei în regiunea Mării Negre. Or, singura în măsură să facă acest lucru a fost şi este Rusia.

Cât este adevăr istoric şi cât de apropiate sunt relaţiile dintre Bulgaria şi Rusia, în realitate?

Dacă ai răbdare să observi un secol şi jumătate de evoluţie modernă a Bulgariei se poate constata: niciodată „frăţiorii” nu s-au aflat în aceleaşi tabere geopolitice şi nici în aceleaşi alianţe, cu excepţia perioadei comuniste.

În cele două Războaie Mondiale „frăţiorii” au fost adversari iar Armata Roşie, ca răspuns la această situaţie, a ocupat Bulgaria şi a instaurat, la 9 septembrie 1944, un regim care a introdus comunismul. După Războiul de Eliberare din 1877- 1878, când şi trupele române au dat tributul de sânge la Sud de Dunăre, Rusia şi Bulgaria nu s-au mai regăsit niciodată ca „frăţiori” în relaţiile internaţionale. Ţarii Bulgariei au fost mereu mai apropiaţi de Berlin decât de ruşi iar comerţul ţării s-a purtat, cu prioritate, cu Germania. În toamna anului 1916 trupele bulgare şi ruse s-au confruntat în Dobrogea iar pierderile au fost mari de ambele părţi. Exporturile de tutun şi soia au aprovizionat piaţa Germaniei naziste iar capitalul german a dezvoltat anemica industrie bulgară. Doar ocupaţia sovietică şi dictatura lui Todor Jivkov au schimbat coordonatele. În toată această istorie modernă bulgară, nu Rusia, ci Germania (şi, uneori, România) a fost model pentru elita politică bulgară şi pentru strategiile internaţionale ale guvernelor de la Sofia.

În mod evident există o sensibilitate faţă de Rusia şi produsele ei culturale şi sociale în Bulgaria mai mult decât din alte spaţii. Este vorba despre o emoţie cu rădăcini istorice, cel mai devreme atinse de sfârşitul secolului al XVIII-lea când, prin tratatul de pace de la Kuciuk Kainargi, Imperiul rus a decis că este interesat de toate comunităţile ortodoxe din Balcani. În unele situaţii, cum a fost cazul României, acest lucru nu a încălzit vreodată istoria comună. Bulgarii, însă, şi prin prisma trunchiului comun slav, au păstrat o amintire pioasă acestui ajutor. Ceva asemănător sentimentului de indestructibilă frăţietate dintre români şi francezi.

În martie 2015, la exact un an de la anexarea peninsulei Crimeea şi de la impunerea de sancţiuni la adresa Rusiei, un sondaj de opinie al unui institut de la Sofia, Alpha Researches, arăta că 63% dintre bulgari arătau încredere pentru alianţa cu NATO şi apartenenţa la UE, în vreme ce doar 33% şi-ar fi dorit o alianţă cu Rusia. Abia între 6 şi 8% dintre votanţii Partidului Socialist şi Ataka (de extremă dreapta), cele mai rusofile formaţiuni politice din Bulgaria, susţineau o uniune politică cu Rusia. 67% dintre ruşi cred că bulgarii sunt „prieteni adevăraţi” şi 85 % dintre bulgari au un sentiment bun pentru Rusia.

Prim-ministrul Boiko Borisov are o vorbă, care ar putea să explice mai bine situaţia asta: „mie îmi place Rusia dar miliardele de euro vin din Europa”.

Unul dintre cele mai interesante episoade fabricate pentru presă, preluat integral de media internaţionale şi servit de societatea europeană şi americană fără niciun fel de filtru a fost alegerea lui Rumen Radev în funcţia de preşedinte al Bulgariei. Un „pro-rus”, aşa a scris despre el toată presa internaţională deşi nimeni nu a putut dovedi cum era generalul unei armate NATO, educat în şcoli militare americane redutabile, candidat din partea Partidului Socialist, un apropiat al lui Vladimir Putin.
„Rusofilia” lui Rumen Radev a apărut exact în momentul campaniei prezidenţiale din S.U.A., când instituţiile de la Washington, indubitabil mai redutabile decât cele de la Sofia, au acuzat Rusia de interferenţă în alegerile din interiorul celor două partide şi în disputa dintre cei doi candidaţi.

În aceste condiţii, în care în mod oficial preşedintele Barack Obama acuza Kremlinul de ingerinţe în procesul electoral, era nevoie de o „victorie” a Rusiei: Vladimir Putin şi Rusia se aflau într-una dintre cele mai jenante situaţii din istoria de două decenii a ofiţerului KGB la vârful aparatelor de comandă de la Moscova. Propaganda a înfiinţat un candidat „pro-rus”, presa a relatat alegerea lui, factorii de decizie din lume au comentat cu îngrijorare o „slăbiciune” a Bulgariei, iar societatea a citit pe Facebook o ştire nefiltrată. Cum zicea Aleksandr Dughin, în seara victoriei generalului Radev: „Sofia este a noastră”.

Ceea ce nu s-a mai întâmplat, apoi, este un lucru simplu: nimeni nu a putut dovedi cum şi cât este de „pro-rus” preşedintele Bulgariei.

Care este, de fapt, relaţia politică dintre Rusia şi Bulgaria?

Din momentul intrării în NATO (2004) şi în Uniunea Europeană (2007), nimeni nu poate da exemplu de o singură acţiune în care Bulgaria a decis în favoarea Rusiei şi în detrimentul aliaţilor strategici. Imaginea Bulgariei ca un „cal troian” al Rusiei în Uniunea Europeană a fost alimentată, în special în Europa, fie ca mijloc de presiune faţă de guvernele de la Sofia fie, pur şi simplu, de bani şi propagandă. Ideea unei alianţe a Rusiei cu o ţară a Uniunii Europene, fie ea şi cea mai săracă şi coruptă, ar fi o reuşită formidabilă pentru diplomaţia de la Moscova, izolată şi necredibilă după anexarea peninsulei Crimeea, în 2014.

Bulgaria este una dintre perdantele Uniunii Europene în procedura aplicării şi menţinerii sancţiunilor: de la un comerţ bilateral ruso-bulgar de peste 5 miliarde de euro în 2013, anul trecut abia a mai trecut de 3 miliarde. Nici veniturile din turism nu mai merg ca înainte de anexarea Crimeei, numărul ruşilor cazaţi în staţiunile de pe litoral scăzând cu o treime, de la aproape 800.000 la puţin peste 500.000 anual. De asemenea, nu puţine sunt vocile europene (în special din Germania şi Olanda) care vorbesc despre Bulgaria ca despre „o cârpă deşirată între Bruxelles şi Moscova”. Aceasta deşi Germania, de exemplu, este cel mai important partener comercial iar Olanda unul dintre principalii investitori la Sud de Dunăre.

Desigur, preşedintele Rumen Radev a trimis, la 4 august 2017, o invitaţie oficială preşedintelui Vladimir Putin de a vizita Bulgaria, în 2018, cu ocazia aniversării a 140 de ani de la eliberarea ţării de către armatele ruse. Nimeni în Bulgaria şi în afara ei nu contestă rolul factorului rus în această izbândă. Momentele istorice legate de Renaşterea bulgară din secolul al XIX-lea sunt adesea legate, la Sofia, de Rusia şi ajutorul ei.

Nicio declaraţie oficială bulgară, critice la adresa Rusiei, nu a fost luată în considerare de analiştii europeni, cei mai mulţi apelând, mai departe, la marota prieteniei ruso-bulgare. Şi, desigur,nu au fost evaluate normal încercările oficialilor bulgari de a nu se găsi într-o situaţie lipsită de confort, anume a unui conflict politic şi diplomatic deschis cu Moscova.

Preşedintele conservator al Bulgariei, Rosen Plevneliev, declara la Berlin, în mai 2014, la câteva săptămâni după intrarea Crimeei în componenţa Rusiei: „suntem într-un moment istoric în care Europa nu ar trebui să folosească calculele matematice pentru a evalua consecinţele sancţiunilor la adresa Rusiei. Aici este vorba, pur şi simplu, despre apărarea valorilor europene ale libertăţii şi democraţiei”. Socialistul Rumen Radev este şi mai explicit când, în discursul de inaugurare de la începutul anului 2017, a anunţat opinia publică internă şi externă că „aderarea Bulgariei la Uniunea Europeană şi NATO a fost o decizie strategică iar acest lucru nu are cum să fie pus în discuţie”. Şi, da, desigur, „în ceea ce priveşte sancţiunile la adresa Rusiei, eu nu văd beneficiile practice”.

Acesta este un punct de vedere larg împărtăşit de liderii Partidului Socialist, care a asigurat victoria în alegeri. Şi este o intervenţie logică, atâta vreme cât Bulgaria este captivă energetic de Rusia şi, de un deceniu, Uniunea Europeană nu a făcut mare lucru pentru „eliberarea” ei. Poate, aici, nu ar fi rău de amintit că niciun oficial bulgar – sărac şi corupt, cum este perceput – nu s-a angajat la Gazprom, aşa cum a făcut-o fostul cancelar al Germaniei, social-democratul Gerhard Schroeder.

Ar mai trebui luată în calcul şi declaraţia de învestitură a noului ministru de Externe din guvernul Borisov, Ekaterina Zaharieva, care în Parlament, la 4 mai, susţinea netulburată că „relaţiile dintre Bulgaria şi Rusia nu sunt bilaterale deoarece ele fac parte din ansamblul relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi Rusia. Bulgaria sprijină necondiţionat sancţiunile la adresa Rusiei”.

Un exemplu concludent de felul în care propaganda rusă construieşte ostentativ „alianţa” dintre Moscova şi Sofia poate fi şi relatarea agenţiei de presă Sputnik, de la conferinţa de presă susţinută de prim-miniştrii Bulgariei, Boiko Borisov, şi Poloniei, Beata Szydło, la Evksinograd, în a doua jumătate a lunii septembrie 2017. „Bulgaria se va pronunţa în Consiliul U.E. pentru ridicarea sancţiunilor antiruse” în timpul preşedinţiei rotative bulgare din primul semestru al anului 2018, titra oficina de informare de la Moscova. În realitate, şeful guvernului bulgar declarase, transmis în direct la Sofia şi Varşovia, ceea ce, de regulă, spun aproape toţi liderii Europei: „Soluţia abandonării sancţiunilor trebuie găsită într-o manieră calmă şi pragmatică. Dacă vom găsi argumente şi ne vom uni eforturile pentru a ajunge la un compromis, ar fi bine. Totuşi, noi vom respecta consensul punctelor de vedere al membrilor UE”.

La 13 septembrie 2017 în Parlamentul de la Sofia a fost citit un raport de aproape o sută de pagini, alcătuit la cererea prim-ministrului Boiko Borisov. Este declaraţia de război a Bulgariei faţă de Rusia. Unul dintre documentele care atestă, şi mai evident, ruptura politică, strategică şi diplomatică dintre cele două state.

I-au trebuit Moscovei aproape 40 de zile ca să poată răspunde acestei vehemente acuzaţii din partea „frăţiorului” bulgar.

„Acţiunile Rusiei sunt o sursă de instabilitate regională şi pun în pericol obiectivul nostru fundamental, acela al unei Europe unite, libere şi paşnice”, aşa începe Raportul oficial cu privire la securitatea naţională a Republicii Bulgaria. „Anexarea Crimeei este ilegală şi a afectat de o manieră durabilă echilibrul geopolitic şi militar în regiunea Mării Negre”, continuă documentul. Iar, şi mai incisiv, mai departe se arată că „nerespectarea sau aplicarea selectivă de către Rusia a acordurilor internaţionale în ceea ce priveşte armele convenţionale, punerea în discuţie a integrităţii teritoriale a statelor suverane, războiul informaţional şi utilizarea masivă a strategiilor hibride au distrus încrederea reciprocă şi au făcut din ce în ce mai dificilă revenirea la dialog şi la găsirea unor soluţii durabile pentru securitate în Europa”.

În Sobranie (Parlament), din cei 240 de deputaţi, nu mai puţin de 116 sunt parte a Grupului parlamentar de prietenie Bulgaria- Rusia iar înaintea votului, întâmplător sau nu, au apărut sondaje de opinie potrivit cărora 85% dintre bulgari nu cred că Rusia este o ameninţare reală. Cu toate acestea, printr-un vot covârşitor, deputaţii bulgari au decis să aprobe Raportul prin care desemnează Rusia drept principala ameninţare la adresa ţării lor.

A doua zi, cotidianul sofiot „Sega” titra: „Este pentru prima dată când putem citi într-un document oficial acuzaţii atât de grave la adresa Rusiei”. Partidul Socialist, din opoziţie, a calificat Raportul drept o „inepţie” în vreme ce formaţiunea naţionalistă Ataka, din formula guvernamentală, ai căror lideri sunt bănuiţi de a fi obţinut bani de la Kremlin, a criticat vehement documentul.

Abia la 40 de zile de la decesul alianţei fabricate de propagandă, ministrul de Externe rus, Serghei Lavrov, a replicat, într-un comunicat, pe marginea votului din Parlamentul bulgar în legătură cu desemnarea Rusiei drept principala ameninţare la adresa Bulgariei. „O decizie regretabilă”– spune longevivul diplomat al lui Vladimir Putin – care „este în contradicţie cu declaraţiile prim-ministrului Boiko Borisov în vederea dezvoltării relaţiilor comerciale, economice, din domeniul energiei, culturale şi umanitare” bilaterale. „Nişte instrucţiuni ale statelor occidentale” a conchis documentul rusesc, lăsând totuşi destule posibilităţi de ameliorare a acestei relaţii care a îngheţat brusc, prin caldele referiri la istorie, frăţie culturală şi lingvistică şi interese economice.

Între Rusia şi Bulgaria există, desigur, multe relaţii istorice, culturale, confesionale, emoţionale care nu pot anula dialogul permanent şi acea stare de „bratuşki”, de „frăţiori”, percepută la nivelul societăţii. O privire atentă invită, însă, la o realitate limpede: cele două state nu se află, şi nici nu s-au aflat vreodată (cu excepţia perioadei comuniste), în aceeaşi tabără strategică a relaţiilor internaţionale. Nimic nu a reuşit să convingă, într-un secol de istorie, vreun guvern de la Sofia să aleagă alianţa cu Rusia şi nici nu se poate depista vreun lider, alţii decât cei proveniţi din elita comunistă, care să fi fost impus de Kremlin la Sud de Dunăre. Iar Rumen Radev, generalul şi preşedintele „pro-rus”, cu atât mai puţin.

O poveste fabricată pe fundalul unei emoţii slave, de familie, necesară lui Vladimir Putin pentru a mai ieşi din izolarea internaţională tot mai accentuată.

1 comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *