A ajuns Guvernul României o unitate militară a serviciilor de informații?

foto: www.mediafax.ro

Instalarea guvernului condus de Mihai Tudose a mai adus o noutate în viaţa politică a României. Este vorba despre o discuţie cât se poate de lejeră, la nivelul conducerii Partidului Social Democrat, a noului prim ministru, în mass media şi în mediile parlamentare despre cât de legat este noul Executiv al României de Serviciul Român de Informaţii sau de alte instituţii de stat cu obiective specifice. Cu alte cuvinte, la peste un sfert de secol de la împuşcarea cuplului Ceauşescu şi eliminarea Partidului Comunist Român, politica şi electoratul acceptă un dialog public despre transformarea Guvernului României în simplă unitate militară, cu miniştri înregimentaţi unor alte comenzi decât acelea ale liderilor de partid. Cum s-a ajuns aici?

Demiterea guvernului condus de Sorin Grindeanu, prin moţiune de cenzură şi din motive încă necunoscute dar posibil deloc politice, şi comunicatul public al Serviciului Român de Informaţii prin care se delimitează de informaţiile potrivit cărora ar fi în spatele prim ministrului Mihai Tudose, mai degrabă par a confirma spaimele privind încartiruirea miniştrilor României într-o cazarmă, cu obiective destul de obscure. Desigur, nu există nici un fel de confirmări privind subordonarea acestui Executiv către serviciile de informaţii şi nu se pot preciza, cu certitudine, în ce fel acestea ar putea induce decizii administrative.

Altceva este însă cât de poate de clar.

La şase luni de la victoria parlamentară fără precedent în ultimele cadenţe electorale, Partidul Social Democrat a dovedit carenţe grozave în a-şi administra puterea efectivă. Guvernul condus de Sorin Grindeanu, un băiat cu nicio realizare remarcabilă în două decenii de activitate politică, a cuprins destule nume insipide, fără vreo notorietate legată de un proiect administrativ realizat, de vreo strategie majoră de politică internă sau externă. Cine a numit pe acei domni şi doamne rămâne încă un mister, factorii decidenţi aruncându-şi, acum, vina unul în braţele celuilalt. Nici nu are prea mare importanţă de vreme ce acest cabinet, puţin mai longeviv decât efemerul prezidat de Mihai Răzvan Ungureanu în 2012, are strict două mari performanţe istorice: a reuşit să adune pe străzile oraşelor un număr de demonstranţi comparativ cu acela din 1990 şi, pentru prima dată în evoluţia de mai bine de un secol şi jumătate de parlamentarism în această ţară, a dovedit că poate pica la moţiunea de cenzură declanşată de partidul care susţine guvernul. Şi că miniştrii, în acelaşi timp şi parlamentari, au votat pentru demiterea guvernului din care făceau parte. Şi care miniştri, astăzi, au fost recuperaţi de banalul domn Mihai Tudose, şi dumnealui în Parlament de 17 ani, şi reconfirmaţi în funcţii.

Mai complicat este că preşedintele Klaus Iohannis a acceptat această nominalizare fără rezerve, publice, în condiţiile în care anunţase, în ţară şi în străinătate, că nu îşi doreşte un prim ministru cu probleme de moralitate. Este grav că, pe lângă asumarea Executivului României de către un serviciu de informaţii, discutatul plagiat al noului premier împreună cu cererea de retragere a titlului de doctor reprezintă amănunte insignifiante.

Se dovedeşte în mod limpede impotenţa clasei politice în a găsi un minim de autoritate publică. Deja nu mai este vorba despre incapacitatea de a elabora proiecte, de a construi strategii şi planuri de dezvoltare. Formulele în care funcţionează decizia, în administraţia locală şi centrală, au căzut de cele mai multe ori în derizoriu. Iar partidele politice din opoziţie sunt departe de a oferi alternative: după cum se poate lesne observa, ele nu pot oferi nici variante de lideri în momente cheie.

Revoluţia declanşată mai întâi de Agenţia Naţională de Integritate, apoi de Direcţia Naţională Anticorupţie a decimat nivelul superior al deciziei politice româneşti. În bună măsură, cu probe elocvente. Pe de altă parte, plecând de la greşelile multora dintre aleşi, ale celor proveniţi din partide politice, s-a declanşat, în paralel, o altă insurgenţă, aceea care a dus, în timp, la formarea guvernului Mihai Tudose. Mass media, opinia publică, o mulţime de formatori veşnici, laolaltă au tratat instituţiile centrale- Guvern şi Parlament cu precădere- drept găşti active de penali nedovediţi, al căror loc era şi este mai degrabă în penitenciare. Puţine locuri publice din România au mai fost demonizate precum Parlamentul. Şi nici nu a existat, în spaţiul public, vreun nume de ministru care să stârnească admiraţia sau simpatia. Desigur, partidele politice şi structurile lor nu au găsit de cuviinţă să ofere spaţii adevărate de dezbateri de idei şi proiecte şi nici să permită o concurenţă meritocratică. Şi, în felul acesta, mediocrităţi, dacă nu nulităţi impozante, au decis din teritoriu componenţa listelor parlamentare sau guvernamentale.

Coerenţa urii împotriva clasei politice a condus la reţinerea multor persoane oneste, şi competente profesional, în a alege să intre într-un partid şi, din interior, să ofere soluţii. Există o sumedenie de politicieni care au dovedit reale calităţi în distrugerea contractului social dintre decidenţii administrativi şi societate. Există, desigur, şi oameni care au trecut sau care sunt în politică pentru care ideile de serviciu public şi de respect faţă de cetăţean nu sunt simple formule electorale.

Există o sumă de legi şi măsuri, de politică internă şi externă, care a asigurat acestei ţări prosperitate, securitate, dezvoltare, speranţe pentru viitor. Desigur, puţin la nivelul aşteptărilor dar inestimabil faţă de perioada totalitarismului comunist. Aceste decizii au fost asumate de oameni politici care nu au fost şi nu sunt penali şi nici nu au de ce să meargă la puşcărie. Există, deci, şi politicieni responsabili, poate mai puţini, chiar dacă neavantajaţi de tabloide şi de nefireştile emisiuni de opinii de la posturile de televiziune. Dacă, spre exemplu, Ana Păun, salariată la un trust din Bucureşti, a ţinut să stea în cadă, în 2010, cu primarul Constanţei, Radu Mazăre, nu înseamnă că toată presa românească se regăseşte în penibila îmbăiere cu interviu despre virilitate.

Cât va dura această cădere a politicii în prăpastie, nici României nu îi poate merge bine. Fără competenţe, onestitate şi autoritate în actul de guvernare şi de administraţie, riscul stagnării şi al decalajelor este evident. Trimiterea publică în derizoriu a întregii clase politice, fără nicio selecţie, a condus la lipsa de soluţii. Sau, poate mai limpede, la actuala componenţă a guvernului condus de Mihai Tudose şi la lejeritatea dezbaterii privind conducerea lui de către Serviciul Român de Informaţii.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *